Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, numită în popor și Sîntă Maria mică, se serbează la 8 septembrie și reprezintă una dintre cele patru mari sărbători închinate Maicii Domnului, alături de Intrarea în biserică a Maicii Domnului, Bunavestire și Adormirea Maicii Domnului. Conform anului bisericesc, care începe la 1 septembrie și se termină pe 31 august anul următor, această sărbătoare este prima. Nașterea Maicii Domnului există și la creștinii răsăriteni, separați de Biserica ortodoxă după Sinodul al patrulea ecumenic, adică la copții egipteni (care o sărbătoresc la 9 mai), și la iacobiții sirieni. Avînd în vedere că aceștia n-au împrumutat mai nimic de la ortodocși după despărțirea lro de Biserica Ecumenică, înseamnă că sărbătoarea respectivă era deja în uz și la ei înainte de această despărțire. Începutul ei trebuie pus, deci, între Sinodul III ecumenic (431) și Sinodul IV ecumenic.
Ca și sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, la origine a fost și Nașterea Maicii Domnului aniversarea anuală a sfințirii unei biserici din Ierusalim închinate Sfintei Fecioare, zidită între anii 430-480, pe locul unde, după tradiție, fusese casa părinților Sfintei Fecioare. În Apus, sărbătoarea aceasta a fost introdusă de papa Serghie I (687-701) sub influența Constantinopolului. În sec. VI, Sf. Roman Melodul compune pentru această sărbătoare Condacul și Icosul, rămase pînă acum în rînduiala slujbei zilei în cărțile de slujbe ortodoxe. La începutul secolului VIII (715), Sf. Andrei Criteanul a scris în cinstea ei patru predici și un canon, care se cîntă la slujba de dimineață a acestei sărbători. În Apus, ea s-a generalizat însă mult mai tîrziu (secolele IX-X). A doua zi după Nașterea Maicii Domnului, adică pe 9 septembrie, sărbătorim Soborul (pomenirea) Sfinților Ioachim și Ana, părinții Născătoarei de Dumnezeu. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns