La mai bine de 23 de ani de la Revoluție, în mod fals, românii cred că „astăzi, cu bani poți cumpăra orice și pe oricine!”. Este eroarea unui început de „ev nou” sau a unei „restaurații” prost gestionate. Banii au apărut ca element necesar într-o bună negociere. Devenise aproape imposibil ca un vânător ce avea o piele de urs să ajungă la o înțelegere cu un agricultor care avea o baniță de grâu: sigur unul dintre ei nu avea nevoie de produsul celuilalt. Era necesară o „valută” intermediară, ușor de cărat: scoici sclipitoare, perle, monezi din metale prețioase etc. Dintr-odată, negocierea a devenit nu doar posibilă, dar și foarte ușoară.
Problema a apărut când oamenii au uitat la ce folosesc „banii”, când au trecut la tezaurizarea lor. Au început să creadă că valoarea lor este intrinsecă, nu în raport cu o tranzacție, cu un schimb de valori reale (produse sau servicii). Au confundat avuția cu puterea. Cei care trăiau frustrarea inutilității lor funciare, a lipsei de valoare în relație cu alți semeni de-ai lor au crezut că prin acumularea de „bani” vor compensa aceste handicapuri. Mai devreme sau mai târziu (uneori pe patul de moarte, din păcate!), viața le-a demonstrat că au trăit într-o mare înșelătorie. Banii nu i-au scos din anonimatul genetic și nici nu le-a schimbat statutul identitar.
La nivel istoric și social, lucrurile stau aproape la fel. Sistemul comunist (socialist) era (și încă mai este!) periculos pentru capitalism nu prin eficiență economică sau prin capacitatea de a tezauriza „bani”. La nivel individual, îndrăznesc să spun că „ba dimpotrivă!”… Înainte de 1989, nu aveai ce face cu o mare cantitate de bani: sistemul nu-ți permitea să cheltuiești mult peste limitele necesităților firești. Puterea, atunci, nu se măsura în conturi bancare sau în liste de proprietăți funciare (era interzis și periculos). Însă oameni puternici, care prin gesturile și acțiunile lor influențau deciziile la nivelul societății în ansamblu, existau și atunci. Puterea lor era sistemică. Comunismul a demonstrat esența puterii ca fiind rețeaua de relații personale și instituționale care funcționează „viu”, după reguli proprii și continuu adaptate.
De altfel, după 1989, am asistat cu toții la demonstrarea acestui fapt simplu: comanda a fost preluată (până astăzi, chiar!) de personaje parcă venite de niciunde, dar care – fără bani sau imense proprietăți – au părut exponenții „puterii naturale”! Corifeii capitalismului au avut nevoie de jumătate de secol să înțeleagă pericolul: banii lor erau volatili și inutili câtă vreme nu intermediau ceva real. Prețul a fost impus de cel care deținea valoarea (produs, serviciu, marcă, tradiție, interes global etc.). Posesorul banilor, întotdeauna, a plătit o iluzie de moment, o părticică nesemnificativă și finită temporal din puterea la care a aspirat neputincios, o viață, el și strămoșii lui. Banii nu produc valoare și nici acumulare de putere reală. De altfel, puterea nu se află într-un rezervor de unde fiecare poate spera că va primi o porție dacă plătește o căruță de bani. Puterea se comportă ca un suprasistem ce are propriile legi de evoluție și nu se „redistribuie democratic”. Doar controlează circuitul banilor în natură…
Ștefan RADU
doar filozofie.
@marga: Si ce este in neregula cu filosofia?!! Sau poate sunt mai interesante „informatiile” despre Elodia si despre cine pe cine a mai violat?