Batjocură în stil românesc

• doi francezi au fost plimbați de la Ana la Caiafa pentru un biet permis de pescuit • ei au realizat că a fi corect, în țara democrației originale, e o mare prostie

Pentru doi cetățeni francezi din orașul Dijon, vacanța petrecută în România le-a produs, cu siguranță, un gust amar care va persista multă vreme. Ei au realizat că aspirațiile românilor de a intra în U.E. sînt neîntemeiate, din moment ce în țara noastră nu pot fi rezolvate nici cele mai simple probleme administrative. Michel P. și Rolland R. s-au convins că birocrația este adevărata putere care guvernează România. Cei doi au venit în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic încă din anul 1990. Anul acesta, ei ar fi dorit să-și petreacă mai multe zile la pescuit pe unul din rîurile pitorești din preajma municipiului Onești. Cum era și normal, învățați cu respectarea strictă a legilor, francezii au pornit în căutarea acelui organism care le putea elibera un permis de pescuit. Un oneștean s-a oferit să-i ajute, pentru că aceștia nu știau unde se află sediul Asociației Vînătorilor și Pescarilor. Au fost însoțiți la sediul din Onești al acestei asociații, unde li s-a răspuns că pentru a putea pescui acolo unde vroiau ei, pe valea Oituzului, în amonte de satul Poiana Sărată, este necesar să se adreseze autorităților competente din comuna Oituz. Un alt telefon, dat de data aceasta, la Ocolul Silvic Oituz, instituția care ar fi trebuit să ofere un răspuns, s-a sfîrșit cu o nouă deziluzie. Li s-a răspuns că, din nefericire, un anumit domn maistru care era mai în temă cu chestiunea permiselor de vînătoare și pescuit, nu este de găsit. Stăruințele celor care ar fi vrut să-i ajute au mers mai departe, încercîndu-se un nou apel la Primăria din comuna Oituz. Nici de aici nu s-au putut obține relații cît de cît ajutătoare, povestea cu plimbatul de la Ana la Caiafa repetîndu-se.

O voce binevoitoare a opinat că cel mai bine ar fi să fie apelat primarul comunei însuși. Ceea ce s-a și întîmplat, numai că telefonul mobil al primarului de Oituz, Ion Osoloș, a sunat îndelung, fără ca titularul să răspundă. „Starea de grație” avea să se prelungească timp de mai multe ore, interval în care Michel și Rolland au așteptat cuminți, cu un bun simț pe care numai cetățenii statelor occidentale îl mai pot dovedi în ziua de astăzi, să se poată rezolva o situație care în Franța, bunăoară, se poate rezolva în maximum cinci minute. Toate eforturile de a-i ajuta au fost zadarnice. Urmașii lui Napoleon au preferat să se lase păgubași, întrebînd, cu timiditate, dacă s-ar putea obține permisul în zilele următoare. Nu au putut primi nici un răspuns concludent, motiv pentru care s-au decis să se deplaseze, cu un elegant jeep marca Peugeot, tocmai la sediul primăriei din comuna Oituz, în speranța că ceva-ceva se va rezolva. „Unde este Oituz, este apres Bogdănești?”, a întrebat Michel, cu un simpatic amestec de română și franceză în exprimare. Probabil că, dacă ar fi purces pe baltă, pur și simplu, fără să-și mai facă nici un fel de complexe legislative și, în ultimă instanță, morale, francezii ar fi fost mult mai câștigați. Ar fi putut pescui în voie, zile întregi, iar probabilitatea de a fi chestionați în legătură cu permisul de pescuit, ar fi fost undeva aproape de zero. (Cătălin BUZINCHE)