Bătrînii nimănui

• la azilul din Răchitoasa și-au găsit adăpost 110 bătrîni • cei mai mulți se plîng că cei dragi, de care le este dor, nu-i vizitează • „sîntem o mare familie nefericită”, spun ei • în cele trei azile de bătrîni din județ nu poți arunca un ac • peste 150 de vîrstnici așteaptă un loc care să le aducă liniștea la bătrînețe

Dragostea pentru cei care ne-au dat viață, ne-au crescut și au fost alături la bine și la greu ar trebui să aducă recunoștința noastră eternă. Dar pentru unii semeni aceste lucruri nu înseamnă nimic. Văzuți la casa lor, ei invocă fel și fel de motive pentru a-i duce pe părinți în azile. După ce-au scăpat de ei nu-i mai vizitează. Unii nu mai dau nici măcar un telefon.

Am vizitat Centrul de Îngrijire și Asistență Răchitoasa într-o zi toridă. Ajunși în sat, i-am întrebat pe săteni cum ajungem la cămin. „O luați la dreapta, niciodată la stînga, treceți de monument și ciușmea, apoi la dreapta, în cărare faceți la stînga și mai întrebați și voi”, ne-a lămurit un localnic binevoitor. După multe ocolișuri pe ulițe care mai de care mai întortocheate, am ajuns la destinație. Azilul de bătrîni este situat în coasta dealului. O fostă așezare monahală, transformată în loc de adăpost pentru bătrînii rămași fără nici un sprijin. Bătrînii nimănui. În absența rudelor, statul este singurul lor sprijin. Primesc un loc de odihnă și masă caldă. Asta însă nu-i ajută foarte mult. Le lipsește dragostea copiilor. Statul nu le poate oferi acest lucru.

La poartă ne-au întîmpinat cîțiva bătrîni curioși. Cei mai mulți erau la acea oră în sala de mese. Imediat, Ioan Maxim, directorul adjunct al așezămîntului, ne-a ieșit în cale și ne-a arătat unitatea. „Căminul este o fostă mănăstire construită de niște călugări greci de la Muntele Athos, în 1697. Se spune că, într-un timp, era cea mai bogată din Moldova. În urma reformelor lui Cuza, mănăstirea a fost transformată, în 1872, în azil pentru neputincioși și bătrîni. Proprietatea avea la începutul colectivizării 18 hectare de pămînt, dar acum a rămas cu nouă. Ne gospodărim singuri. Avem vaci, păsări, grădină. Hrana bătrînilor este asigurată din ceea ce producem aici”, ne-a spus Ioan Maxim.

După ce au servit masa, bătrînii au ieșit în curte și au început să caute umbra copacilor. Priviri curioase ne urmăreau la orice pas. „Aveți o țigară?”, ne întreabă, la un moment dat, un moș. Așteaptă cu mîna întinsă, anticipînd răspunsul. Deși păreau dornici de liniște, cei mai mulți dintre bătrîni au acceptat să stea de vorbă cu noi. Am aflat că nici unul nu se simte aici ca într-o familie adevărată. Toți regretă lipsa copiilor. „Am avut grijă de ei de cînd erau în clasele primare. Atunci soția a murit și a trebuit să mă descurc singur. Fata lucrează la Bacău. Este vînzătoare la „Luceafărul”. Băiatul este la Turda, maistru militar. Sînt aici de patru ani. Băiatul m-a sunat o singură dată, la început. De la fată, nici un semn”, ne-a spus, cu lacrimi în ochi, Mihai Dediu. Are 65 de ani și a lucrat la URA, ca CTC-ist. Acum patru ani a rămas fără apartamentul de serviciu din cauza datoriilor și a fost adus la Răchitoasa. „Îmi place, totuși, aici. Mîncarea e bună. Am prieteni, au grijă de noi, dar nu e ca acasă. Sîntem o mare familie nefericită”, a mai spus bătrînul.

În căminul din Răchitoasa și-au găsit adăpost la bătrînețe 110 persoane, adică maximul pe care îl poate oferi unitatea. În camere stau de la trei și pînă la 11 persoane, în funcție de mărimea fostelor chilii. Camerele sînt curate și fiecare bătrîn are grijă de patul și de vestiarul lui. A fost suficient să-i întrebăm cum stau, că toți au început să tragă de noi pentru a le vizita camera. Toți vor să ne spună cîte ceva. Un om, o poveste de viață. Fiecare poveste are însă un punct comun, care încearcă să răspundă la o întrebare: „de ce nu mai vine copilul meu să mă vadă?”. „Mîine poimîine mor și nu am mai apucat să-i văd măcar odată”, ne-a mai spus în hohote de plîns Mihai Dediu.

De la directorul adjunct am mai aflat că sînt situații în care cei dragi bătrînilor asistați în centrul de la Răchitoasa vin de-abia atunci cînd au aflat că părinții și-au dat obștescul sfîrșit. Dar nu să pună o floare la mormînt. Ci să le ridice bunurile personale sau să ia adeverința din care rezultă decesul. Nimic mai mult.

Căminul este o oază de liniște și curățenie. Doar seara se mai aude din dreptul camerelor sonorul televizorului. Aproape fiecare cameră este dotată cu televizor color. Bătrînii au format „bisericuțe”. Au simpatiile și antipatiile lor. Pe bancă, la umbră, își povestesc de sute de ori viața. Cel pentru care viața a fost cruntă este cel mai respectat. Pentru ca monotonia să nu-i cuprindă, bătrînii și-au inventat capitole picante de viață. Unii au fost în Japonia, în China, sau alt loc din lume. Alții aduc elogii rusoaicelor, pe care le-au cunoscut în război.

Amalia Păduraru a fost asistentă de pat de ocrotire la Tecuci. De loc este din Răchitoasa. „Am avut o căsătorie foarte fericită alături de soțul meu. Problemele au început după moartea lui. De băiatul meu nu s-a aleas nimic. A vîndut tot pentru a se întreține. De mine a uitat. M-am întors la casa părintească din Răchitoasa, dar era o ruină. Frații mei muriseră și nu a mai avut nimeni grijă de casă. Dacă mai trăiau ei, nu mai ajungeam aici”, ne-a spus femeia. Acum ea ajută la bucătărie pentru că vrea să se facă utilă. Să nu se mai gîndească la necazuri.

Pentru că numărul celor care au solicitat un loc a fost mare, conducerea a dispus ca anexele să fie reamenajate pentru locuit. La Inspectoratul Teritorial de Stat pentru Persoanele cu Handicap (ISTPH) sînt peste 150 de cereri care așteaptă de mai bine de un an de zile un loc într-unul dintre cele trei centre pentru bătrîni: Răchitoasa, Bacău și Comănești. Singura șansă pentru a ocupa un loc este decesul unui alt pensionar, sau, lucru rar, familia să-și revendice părintele. De cele mai mult ori, sfîrșitul îi găsește aici. Bătrînii nimănui. (Claudiu TĂNĂSESCU, Ioana HAGIMA)