BAZAR Anamneze

Constantin CĂLIN

Dă buzna din cînd în cînd în mine un străin cu apucături urîte, pe care n-am să-l recunosc nicicînd ca fiind eu însumi. E o stîrpitură de-a lui Sarsailă care-mi tulbură gîndurile și rugăciunile. Ieri m-a împins pînă la o margine întunecoasă, făcîndu-mă să cred că aș putea deveni blasfemator, ceea ce n-aș vrea în ruptul capului. Îmi scoate din straturile subconștientului cîte o imagine profană și o apropie de una sacră, împerechează cuvinte de azur cu cuvinte stercorare. Mai mult: îmi batjocorește toate prevederile. Nici o pază nu e suficientă. Își scoate limba la mine în împrejurările cele mai nepotrivite. Pînă să zic „Retro, Satana!” s-a și vînturat prin fața mea. Cînd totuși reușesc să-l alung, nu mă pot bucura prea mult timp, căci revine, mai ales în momentele de oboseală. Urmează o nouă mobilizare a apărării, întotdeauna mai grea decît precedentele.

Pentru ca niște afirmații de-ale sale despre voluptatea „crimei politice”, notate în „Jurnal”, să nu fie interpretate drept „patologie”, G.Călinescu simte nevoia să exhibe, tot acolo, o „umanitate” insolită, care, contrar a ceea ce vrea el să demonstreze, poate sugera aceeași concluzie: „Cîte muște nu m-au chinuit iarna fiindcă n-am vrut să le dau afară în frig. Toți gîndăceii din casă sînt sub protecția mea. Am scos musca din pînza păianjenului și am certat păianjenul. Am făcut respirație artificială puilor de găină muribunzi. Cred că găinile agonizate de molimă și familiare cu mine au simțit sforțarea disperată de a le scăpa de la moarte”. Cînd citesc aceste rînduri ajung, inevitabil, la comparații. Eu urăsc muștele, țînțarii și „toți gîndăceii din casă”. Nu pot certa păianjenul, pe care îl admir pentru muncă, tenacitate și răbdare. L-am contemplat îndelung nu o dată. Vara îl evacuez din unghere, cu delicatețe, afară, dar iarna niciodată. Las în seama nevestei eventualitatea unei asemenea „crime”. Nu pot strivi furnica, o ocolesc cînd văd că ar putea ajunge sub talpa mea. Cea mai bezmetică dintre ele îmi pare a fi mînată de un rost. Nu mă închipui, însă, ca să mă raportez la ultimul exemplu din fragmentul lui Călinescu, în stare să fac respirație artificială puilor de găină. Și diferențele nu se opresc aci.

Nu o dată, întîmpin rezistențe la lectura textului biblic. Care să fie cauza? Cred că el, în anumite puncte, trezește în mine sentimentul vinovăției (vinovăție pentru orice), iar eu încerc să evit o confruntare decisivă cu conștiința mea. Lectura devine penibilă: trebuie imediat întreruptă, amînată. Cînd mă încăpățînez s-o continuu, aderența la text nu crește; dimpotrivă, – slăbește. Iritat că nu pot să depășesc asemenea accidente, mă învinovățesc și mai tare pentru faptul de a rămîne refractar.

Pentru mine (îmi place s-o repet), munca e destin. Mă acuz adesea că sînt leneș, dar nu rîvnesc nici la o clipă de lene. Din contra, ceea ce-mi doresc permanent e „puterea de muncă”. Nu pot să uit un vers de Bolliac citit mai demult: „Cine stă din lucru numaidecît piere”. Faptul de a putea munci l-am considerat întotdeauna o superioritate. Singurele nedreptăți care nu m-au revoltat au fost întotdeauna cele care m-au ambiționat să muncesc. „Să-mi rămînă bucuria”, își dorește cel mai mult un personaj de-al lui Jean Giono. „Bucuria de a munci”, aș adăuga, gîndindu-mă la mine.

Nici un altfel de idei nu ne dau senzația că putem derapa spre nebunie mai mult decît cele legate de religie. Aci orice gînd pe alăturea înspăimîntă. Dacă o înfrunți, propria tradiție religioasă devine opresivă. Căci – se consideră – numai cineva nesănătos la minte poate să facă așa ceva. Și dacă o face, indiferent de statutul social și intelectual, devine suspect. Dar faptul e inconfortabil chiar înainte de a deveni vizibil pentru ceilalți. Ți-ai pus o întrebare bizară, ai încercat o explicație absurdă, – declanșezi o dezbatere interioară greu de domolit, care – și acesta-i lucrul cel mai apăsător – te urmărește nu săptămîni, nu luni, ci ani. Finalmente, ajungi să-ți pari ție însuți dereglat, „trăznit”!

În fiecare zi rămîne un rest: diferența dintre ceea ce aș fi vrut să fac și ceea ce reușesc să fac. Probabil așa a fost întotdeauna. Dar dacă altădată neglijam „restul”, acum el îmi apare ca foarte important. Rest, plus rest, plus rest înseamnă o întreagă tranșă de viață care se pierde, un proiect care se amînă ori „cade” definitiv. Acum, valoarea „restului” e în funcție de lungimea sau scurtimea timpului rămas de trăit. Mare, oricum, și într-un caz și în celălalt.

„Sîntem făcuți din tot ce vedem și auzim, din tot ce citim și credem”, spune undeva, în „Jurnalul” său, Julien Green, frază superbă, care-mi amintește de Shakespeare. În vremea cînd autorul francez a scris-o, cele cuprinse în partea a doua a afirmației sale contau mai mult. Azi lucrurile s-au dezechilibrat: citim puțin, credem puțin. Contează infinit mai mult ceea „ce vedem și auzim”. Care sînt consecințele? Trăim exclusiv în prezent, fără reflecție, superficial. Am intrat în zodia inexorabilă a fugitivului și efemerului.

„A înțelege e pentru mine scopul, iar a produce nu-i decît o cale pentru a înțelege mai bine” (Amiel). Am procedat și încă mai procedez la fel cu profesorul genevez. Totuși îmi dau seama că, în dese cazuri, înțelegerea anulează creația. Cei pe care îi înțeleg foarte bine nu mă stimulează să scriu despre ei. A scrie despre un prieten (noroc că n-am mulți) e mai greu decît a scrie despre un dușman. Acestuia, știu de la început că îi voi spune adevărul. Între noi nu-i loc de tatonări, de ezitări, de reticențe.

„Mă freca ideea asta, de aceea am ținut să ți-o spun”, mi-a zis, în chip de concluzie, L.B., după o lungă relatare la telefon. Spontană, fraza ei mi s-a părut remarcabilă prin două lucruri. Unul: acela că a evitat pe foarte des folositul „obseda”, cu care mulți își exagerează „trăirile”; al doilea – că a definit printr-o senzație felul iritant, dar superficial în care respectiva „idee” (legată de un eveniment local) o preocupa. La bărbați, expresivitatea limbajului e elaborată. Femeile, în schimb, o obțin mai ușor, printr-un impuls de moment. Femeile și – aș adăuga – naturile elementare, la care dincolo de cuvînt e senzația. Un exemplu se găsește în alocuțiunea lui Drăghici de la începutul „Țiganiadei” lui Ion Budai-Deleanu. După ce evocă entuziast posibilitatea ca țiganii să aibă o „țărișoară” a lor și să se îndrepte către „viețuirea fericită”, pe erou îl încearcă îndoiala că va apuca acele zile. Trecerea de la o stare la alta e formulată astfel: „Numai cît mă mîncă o gîndire…”. Ca și L.B., Drăghici a intuit termenul just. Spunînd că îl „mîncă o gîndire”, el trădează faptul că filozofia sa e determinată de fiziologie, mai exact că e inspirată de o obsesie alimentară, amănunt pe care scriitorul a reușit să-l sugereze cu o deosebită abilitate, aparent, amuzîndu-se.