Constantin CĂLIN
Uneori mă consider foarte demodat. Pretind, de pildă, așa cum fac eu însumi de-o viață, să fiu salutat de cunoscuții mei mai tineri decît mine. E singurul privilegiu al vîrstei la care am ajuns. Același lucru îl aștept și ca profesor, atît în spațiul de învățămînt, cît și în afara lui. Naiv, am crezut că aceste două deziderate sînt subînțelese. O mulțime de exemple recente îmi arată însă că nu-i așa. Îndată ce a devenit „patron”, „manager”, „director”, „șef”, denumiri care raportate la anumite persoane adesea sună comic, neamul fudul e cuprins de un soi de amnezie. Uite că, de fapt, e un nimeni, că primul vînt mai tare îl poate doborî și readuce la condiția inițială. A trăit douăzeci de ani în același bloc cu mine și acum s-a scumpit la „Bună ziua!”. Prima dată am zis că e grăbit și neatent. Dar a doua oară era să ne ciocnim unul de celălalt. M-a privit ca prin ceață și a pășit, mut, mai departe. De atunci i-am pus eticheta pe care o merită, hotărît să nu-l mai văd! Decepția-i ceva mai mare, cînd cel care nu mă salută e un student în vacanță. Mi s-a întîmplat, chiar cu unul mediocru și slugarnic în timpul anului școlar. Ieri sau alaltăieri ne-am încrucișat pașii pe o alee. S-a holbat îndelung la mine, dar a rămas cu gura încleștată. Un moment am avut impulsul de a-l opri și de a-i spune cît de stupidă e atitudinea sa. Salutul e, deopotrivă, o manifestare de bucurie, pe care uneori o cauți, dar și o îndatorire elementară de ins civilizat. Vacanța nu înseamnă suspendarea ei. Am renunțat, totuși, căci, la urma urmelor, nu-i singurul care procedează astfel. Azi lipsa de politețe e mult mai răspîndită decît politețea. Decepția mea se transformă în neliniște, dacă mă gîndesc că o societate în care se împuținează numărul politicoșilor nu poate fi decît urîtă, violentă, nedreaptă.
Nu mă pot despărți așa ușor de tema cuprinsă în însemnarea de mai sus. În urmă cu unsprezece ani, hebdomadarul francez „L’ Evenement du Jeudi” publica un „dosar” referitor la ce a devenit politețea. Ideea de la care se pleca era că ea a suferit, chiar în Franța, multiple degradări. Autoarea primului articol îl cita în acest sens pe un jurnalist de la „Le Monde” întors acasă după treizeci de ani de ședere în Japonia, unde fusese corespondent. „Țara noastră – observa el – a devenit o amestecătură (une foire d’empoigne). Strada, metroul sînt o junglă. Nici un respect pentru trecător”. O impresie și mai neplăcută de dezordine și impolitețe au românii care vin din străinătate în locurile de origine. La noi jungla a invadat toate sectoarele vieții. Libertatea și democrația au fost folosite adesea pentru negarea politeții. Golănia constituie deja o parte a climatului politic, economic și social. Ea se manifestă de la parlament pînă la cea din urmă instituție. Orice parvenit își arogă dreptul de a fi vulgar, de a aborda pe oricine cu o familiaritate dezinvoltă, de a declara că politețea nu e o necesitate, ci un lux inutil, o slăbiciune, o piedică. De aci și pînă la formularea unor teorii educative care să ducă la îngroșarea obrazului de la cele mai mici vîrste nu e decît un pas. Sînt convins însă că nu se poate merge în continuare pe această cale și că nu peste mult timp se va porni o acțiune inversă, de redescoperire a valorilor politeții. Atunci, elevul, studentul, omul obișnuit vor înțelege, în sfîrșit, că, în orice împrejurare, firesc e să spui „Bună ziua!”, „Vă rog”, „Mulțumesc”, „Pardon”, că insolența nu te ridică în ochii celorlalți, că grosolăniile nu te fac simpatic.
Din păcate, deocamdată nu e încă așa. Din cinci sute de cumpărători care intră într-un magazin de pîine, doar cinci mulțumesc după primirea ei. Trotuarul e plin de oameni care nu știu prea bine să meargă: o iau ba pe stînga, ba pe dreapta. La stopuri, din mașini se aud claxoane nervoase și înjurături. La rîndul lor pietonii nu rămîn datori. Piețele sînt masiv țigănite. Cînd intri într-una parcă ai intra în șatră: aceleași voci, aceleași certuri. Însă laboratoarele proastei creșteri se dezvoltă pe lîngă blocuri. Din camera mea de lucru o aud pe o doamnă care vorbește cu cîinele ei: taci, vino, du-te, nu fă asta, ce te-am învățat eu?, treci pe acolo, așteaptă, coboară, urcă etc. Cîinele o ascultă. Prin geamul închis aud, de asemenea, și hărmălaia copiilor. Vorbesc urît: se insultă aproape în fie ce minut. Băieți, fete de-a valma. În bloc intră sau iese o lume diversă: locatari, oaspeți, inși cu treabă sau fără treabă. Mai tineri sau mai vîrstnici. N-auzi un „Bună dimineața!”, un „Bună ziua!”, un „Bună seara!”, spus de cei mici. Dar de insultat, continuă să se insulte. Zeci de geamuri sînt deschise. Dincolo de ele stau tați, mame, bunici, frați și surori mai mari. Unii se uită probabil la telenovele. Nici o încercare de „dresaj”, nici o mustrare. Cei care stau în cadrul ferestrelor și fumează „la aer” par euforici și admirativi. Splendidă indiferență! Splendide generații! Aferim!
Lasă un răspuns