Constantin CĂLIN
Ce e războiul? Moarte, jafuri, suferință. Războiul – o recunosc chiar unii militari de carieră – e înspăimîntător. E urît, pute. Televiziunile transmit imagini ale unor explozii, coloane de foc și de fum, filmate de la distanță. Ele nu pot evoca însă mirosul de ars și durerea unor arsuri. Nu pot spune totul despre disperarea părințălor ce trebuie să-și îngroape fiii sau să-i vadă mutilați. Nu pot reda strigătele de dezolare ale celor rămași fără locuințe. Nu pot exprima teroarea prizonierului ținut cu fața acoperită și setea asediatului. Războiul e mizerabil pentru toți aceștia și e trist pentru cei care sînt departe de el. Poți ocoli decepția că, încă o dată, undeva în lume, forța se impune asupra dreptului, că ne-am întors în timp cu mai bine de o jumătate de secol? Privesc Bagdadul și-mi amintesc de Dresda, Berlin, București, orașe bombardate de bunicii „eliberatorilor” de azi. Ruine, moloz, praf. Încă o generație sacrificată.
Aud tot mai des: „Nu trebuie să discutăm sub imperiul emoției; trebuie să privim lucrurile pragmatic”. Refuz să mă supun unei asemenea reguli. Fără emoție aș fi stupid, amorf, rece. Aș renunța la multe din cele ce mi se cuvin, dar nu și la dreptul să mă emoționez. Aparțin unei categorii profesionale care se slujește de emoție. Cînd citesc, mă emoționez; cînd scriu, mă emoționez; cînd vorbesc despre arta unuia sau a altuia, mă emoționez. Cu emoții îmi întrețin umanitatea. O lume bazată exclusiv pe pragmatism nu poate fi decît o lume urîtă. Ceva de genul sesizat de poet: „Tu ce dai, eu ce dau…”.
Ce repede uităm! S-a spus că acest război va fi unul „fulger”, cum n-a mai fost, un „galop de sănătate” pentru „aliați”. S-a spus, de asemenea, că se vor folosi „bombe inteligente”, care vor lovi doar ținte militare. Și ce s-a întîmplat? „Fulgerul” ține de trei săptămîni, „galopul de sănătate” încă nu s-a terminat, „bombele inteligente” au fost înlocuite cu „bombe de fragmentație”, iar țintelor militare le-a urmat masacrul unui număr nedeterminat de civili. Uităm! Am uitat pînă și ideea de la care s-a pornit războiul: „Libertate pentru Irak!”S-a șters, s-a evaporat. Libertatea cu pușca în ceafă nu înseamnă nimic.
„Lumea s-a obișnuit ca giganții să atace pe cei mici cînd le vine pofta. Ceea ce e mai oribil e că agresorul vrea să dovedească lumii vina și crima victimei. Nu e destul că te omoară, mai vrea să te și dezonoreze. A, ți-e scîrbă!” Rîndurile citate îi aparțin lui Liviu Rebreanu, dar par ieșite din condeiul unui scriitor de azi, căci acum acest fel de a proceda e și mai ostentativ. După ce nu lasă piatră pe piatră, agresorul caută pretexte prin care să justifice de ce a atacat. Între timp au murit mii de oameni, au fost distruse mulțime de bunuri irepetabile, pămîntul s-a zguduit pînă în străfundurile lui, o țară a fost aruncată în anarhie.
Războiul din Iugoslavia ne-a familiarizat cu noțiunea de „pierderi colaterale”, cele din rîndul unor nenorociți de oameni care ar mai fi vrut să trăiască. Războiul din Irak ne îmbogățește vocabularul cu o nouă formulă: „friendly fire” (foc prietenesc), prin care se încearcă a se motiva pierderile provocate de erorile camarazilor de arme. Sună amical, intim. Mă întreb, însă, cum va fi primită ea de familiile celor uciși. Cît despre civilii morți din țara invadată, aceștia nu constituie decît (Tony Blair dixit) „detalii”.
Temă veche, războiul a inspirat, între multe alte reflecții amare, și pe aceasta, din „Troienele” lui Euripide, tradusă de profesorul meu Theofil Simenschy în felul următor: „Prost e muritorul care distruge orașe; dînd pradă pustiirii templele și mormintele, lăcașuri sfinte ale celor morți, piere și el după aceasta”. Din păcate pentru omenire, „șoimilor” de la Pentagon nu le-a pus nimeni în mînă un „Dicționar al înțelepciunii”.
Istoria contemporană ni-i martoră: sfidarea mișcării pacifiste sugerează, aproape totdeauna, idei teroriste. Așadar, e posibil să auzim cît de curînd de noi „brigăzi roșii”, revoluționare. Avertismentul ne privește totuși mai puțin decît pe alții, fiincă România este una din puținele țări de pe glob în care o demonstrație pentru pace (altminteri destul de anemică) a fost contracarată, în aceeași zi, de o demonstrație pentru război. Laudă celebrei noastre imparțialități și celor ce veghează la menținerea ei!
Pentru variație, am recitit în aceste zile „Un jurnal cazon”, de Anton Bacalbașa. Nu se putea să nu remarc următoarea frază rostită de Moș Teacă: „Ce vrei să știe un țivil? Parcă țivilul știe ceva? Eu am văzut jurnaliști care nu știe nici semnalele, și sîntără țivili cu toate astea!” M-am oprit asupra ei și pentru că, de trei săptămîni, aproape zilnic, la diferite posturi de televiziune, văd „experți militari” ce întorc pe toate fețele războiul, pentru a lămuri publicul, cît și – s-ar părea – pentru a le da, indirect, sugestii unora sau altora dintre combatanți. Mai interesant decît acestea e raportul lor cu jurnaliștii. Unii îi tratează pe „țivili”, făcînd pedagogie militară cu oricine le stă în față. Acest complex de superioritate nu se justifică întotdeauna. Nu o dată, pronosticurile formulate în studio sînt infirmate pe teren. Oricît d minuțios ar fi planificate, războaiele nu se desfășoară cu siguranța unui silogism. „Nicăieri – se știe încă din antichitate – rezultatele nu corespund mai puțin așteptărilor ca în război”. Realitatea oferă mereu surprize și determină schimbări. Am văzut însă și un general, francezul Vincent Lanata, care la anumite întrebări ale unor jurnaliști, a ridicat din umeri și a zis, fără prefăcătorie: „Nu știu…” Gestul său mi s-a părut foarte onest, iar „neștiința” lui – mai confortabilă decît „știința” altora. De altminteri, – a adăugat el – nici n-ar trebui să apară cineva la televiziune, dacă nu are nimic nou de spus. Asta, da, lecție, atît pentru „experții militari”, cît și pentru „țivili”, căci sînt destui care-și dau cu părerea în chestiuni pentru care nu au competența sau informația necesară.
Nimic deosebit în „simpatia” față de ocupant demonstrată de cîteva televiziuni. ceea ce se vede în Umm Qasr sau Basra, s-ar putea vedea, chiar pe timp de pace, oriunde în lume (un irakian a propus un atare experiment), dacă ai aduce o căruță sau un camion cu alimente gratuite: la Londra și la Paris, la Berlin și la (mai ales) București etc., imediat s-ar înființa laia, care, cerînd, ar linguși.
Lasă un răspuns