Constantin CĂLIN
A fost Bacovia religios? Cînd îi refaci biografia și-ți amintești că s-a născut într-o vreme în care, vorba lui Eminescu, „credința (era) seacă” ori că, în tinerețe, a dat curs atracțiilor unei vieți dezordonate, răspunsul spre care înclini e că nu. Poate fi religios un discipol al lui Macedonski, autorul „Imnului la Satan”, în care prima strofă (plină de admirație) e: „Satan, fermecător Satan, proteu ce ești ascuns în toate,/ În iadul tău primesc să ard, fiindcă altfel nu se poate; / Te-ador, Satan, fiindcă tu ești zîmbet, rază și coloare,/ Ești cugetări și ești simțiri, ești aur, vin, cîntare, floare, – / Ești tot ce e ispititor: plasticități de corpuri goale, – / Și zbor spre cer și voluptăți ce sînt titanice răscoale…/ O! singur zeu, fiindcă rău – iar răul singur este forță – / Al tău e-ntregul Univers, plecat sub sabie și torță…”? Poate fi religios – te mai întrebi o dată, pentru a scăpa de îndoială – cel care scrie în „În altar” ceva ce seamănă a blasfemie („Stă fără noimă catedrala/ Azi, într-un secol rafinat – / Doar de mai vin să delireze/ Amanți cu suflet ruinat. // …Și delirînd, cînd corul curge/ Se face gîndul mai amar – / Ei vor o noapte de orgie/ Pe canapeaua din altar…” ori își inventează un alter ego „patriarh al magiei negre”? Desigur – zici iarăși -, nu.
O demonstrație contrară e, de asemenea, posibilă, ba chiar obligatorie, pentru a întregi profilul poetului. Nu știu dacă Bacovia a avut o Biblie în casă, dar e neîndoielnic că, în cîteva din poeziile sale, sînt aluzii biblice, probabil reminiscențe ale lecțiilor de religie însușite în școală. Finalul poemului „Panoramă” („Și stam împietrit… Și de veacuri,/ Cetatea părea blestemată”), trimite, de pildă, la capitolul 19 din „Facerea”. „Cetatea” e o altă Sodoma sau Gomora și poate avea oricînd soarta acestora. Incapabil să se rupă de viața ei, poetul e aidoma femeii lui Lot, care „s-a uitat înapoi și s-a prefăcut în stîlp de sare”. O „Nocturnă” (Fug rătăcind în noaptea cetății) evocă, apoi, „Ora cînd Petru plînge amar”, „ora lașității”, povestită în toate Evangheliile. Ambele exemple sînt semnificative pentru psihologia poetului. Bacovia e religios întrucît, la fel ca Psalmistul, nu-și uită greșelile, slăbiciunile, nimicnicia. El ilustrează mai pregnant decît oricare dintre contemporanii săi ce înseamnă umilința: să te consideri aproape tot timpul vinovat, să privești în jos apăsat de regrete, să eviți lumea fără a o urî. Din frămîntările sale morale și, mai ales, din reflecțiile despre moarte, mereu reînnoite, se ivesc elanurile de a se adresa divinității: Dacă aș putea scrie ceva în noaptea asta – notează el în „Dintr-un text comun” – ar fi o filosofie religioasă cu cîntece de biserică, cu rugăciuni care au fost primite în cer, după atîta întrebare asupra celor fără început și fără sfîrșit…”. Altă dată, într-o dimineață ce a urmat unei nopți de furtună interioară, spune îndemnîndu-se: „Azi e sărbătoare; apa rece cu care mă spăl mă trezește; un clopot greoi sună departe… Să ne gîndim la Dumnezeu!…”. Mai des decît la Dumnezeu Tatăl, pomenit numai de două ori în poezii (vezi „Veritas” și „După-amiază caldă”), Bacovia se gîndește la Iisus. Trei sînt imaginile acestuia în mintea sa: Iisus salvatorul moral, Iisus revoluționarul, Iisus al patimilor. Prima apare în „Imn”: „Crengi subțiri cu flori albe…/ Spre mai sus/ Mă ridică din erori/ Idealuri ce-au apus…/ Cu flori roze crengi subțiri…/ Isus// Flori pe zări, în iarbă flori…/ Spre mai sus/ Am trăit de mii de ori…/ E destul că tu te-ai dus…/ Flori pe zări, în iarbă flori…/ Isus!”. „Imn” e „Excelsiorul” său, un excelsior, e drept, mai puțin avîntat, de ins trecut printr-o fază atee (ca și toată generația sa), apostat revenit la credință. In eseul „Isus în poezia cultă”, Ion Pillat îi citează pe Crainic, Blaga, Voiculescu, dar îl omite pe Bacovia, care, după părerea mea, se deosebește de toți prin cea mai umană înțelegere a mitului. El nu „poetizează” un motiv, ci mărturisește un efect, ca să nu zic, o revelație. După „cîte a încercat” (frizînd cîteodată nebunia), Iisus îl „ridică din erori”, îi calmează anxietatea. Un poem de Paști, „Imn” are și o parte a doua, mai obscură, influențată de relectura lui Eminescu: „Să dorm…/ Să dorm, din ce în ce murind/ Deși oriunde e o reînviere…/ Iată, sunt goale/ Dumbrăvile sacre -/ Poetul a plecat./ Și dacă tu mai cauți,/ Pășind prin tăinuitul izvor,/ Pe mine nu mă vezi – / Poetul a plecat…/ Să dorm…/ Să dorm, din ce în ce murind/ Deși, oriunde, e o reînviere…”. „Dumbrăvile sacre” (foarte potrivit spus, în felul traducătorilor Bibiliei) sînt „sfintele lunci” din „Numai poetul”, de Eminescu, iar oboseala și dorința de a „dormi” amintesc de mai multe dintre poemele acestuia. In ultimii ani de viață, Bacovia vorbește adeseori de Iisus, nu numai în momentele de suferință fizică. O dovadă e următoarea „conexiune” pe care o schițează într-una din „Divagările utile”: „Cînd Isus a murit, nici în Roma, August nu mai domnea…”. Nu monologhează astfel pentru a-și verifica memoria, ci pentru că îl preocupa „subiectul”, care era Fiul Omului, nu împăratul. „Iisus era mare cînd făcea revoluție…”, zice, în același loc, Bacovia. Neîndoielnic, aci face aluzie la virulența cu care Hristos i-a atacat pe farisei și pe cărturari și la violența cu care a acționat împotriva traficanților din templu. Amintirea acestui episod evanghelic reanimă în el focul unui arhaism ce părea definitiv stins. Iisus ocupă atît unele din reveriile sale, cît și carnea sa: „Iți părăsești familia, prietenii și te îmbraci în neagra mătase, și-ți porți ca Isus Crucea…”. „Neagra mătase” e doliul bolii, care stopează veselia, limitează comunicarea, izolează. Durerile atroce ale trupului îi amintesc crucea Mîntuitorului. Agatha Grigorescu-Bacovia relatează că poetul nu suporta uneori să vadă tabloul cu Crist pictat de Guido Reni. Îl întorcea pe dos. Întrebîndu-l o dată de ce, i-a răspuns: „Prea seamăn cu el, nu ți se pare?…”.
Lasă un răspuns