Constantin CĂLIN
Dacă o să spun despre el, reluînd unele date din fișa publicată pe ultima copertă a recentei sale cărți („membru titular al Organizației Internaționale a Jurnaliștilor din 1970”, „laureat al concursurilor naționale de ziaristică organizate de Asociația Ziariștilor din România”, participant la „seminarii internaționale de presă”), în mod sigur n-o să realizați despre cine este vorba. Dar dacă am să zic: Ștefan Olteanu, se schimbă treaba: în Bacău, îl știe și frizerul, și doctorul, și profesorul, și bunicul, și nepotul. Peste cîțiva ani („anii trec ca apa”) va avea în spate patru decenii de gazetărie, efectuate în aceeași (ca spațiu) redacție: „Steagul roșu” / „Deșteptarea”, în secții și posturi diferite: cronicar sportiv, articler de probleme de cultură și învățămînt, editorialist etc. Sub aspectul fidelității, doar Elena Țintaru îl poate concura, dar ea nu are încă vîrsta lui. Ziarist complet, Ștefan Olteanu („Fănică”, pentru cei apropiați) știe și poate face tot ce trebuie la un cotidian de nivel județean. Acum crede că a venit timpul să îi învețe și pe alții. Prin urmare a scos un „Curs practic de ziaristică”, cu subtitlul „Ghid de însușire rapidă a tehnicilor de redactare” (Ed. Diagonal, 2003). Volumul, de peste 300 de pagini, se situează la limita dintre conspect (uneori prea minuțios) și expunerea propriilor cunoștințe profesionale. Principala lui calitate e sistematizarea întregului tablou de activități redacționale: de la „relațional” pînă la publicitate, de la „predocumentare” la paginație. Autorul procedează ca un profesor foarte conștiincios: la fiecare capitol, – teorie, model, temă; teorie, model, temă și tot așa. În general, e clar și ferm. Asta nu înseamnă că va mulțumi pe toată lumea. Sînt lucruri care lipsesc, iar altele sînt tratate oarecum îngust. În paginile despre interviu, nu amintește nicăieri de maeștrii genului: de un Frederic Lefevre, celebru cu seriile de „Une heure avec…”, de Felix Aderca, de Ion Biberi, de Adrian Păunescu. La fel, în cele despre pamflet îi uită pe N.D.Cocea, Pamfil Șeicaru, Corneliu Vadim Tudor, Fănuș Neagu, Mircea Micu. La capitolul despre titluri, le omite pe cele mai frecvente azi: titlurile bombă, explozive, alarmiste, cîteodată de-a dreptul apocaliptice. Cînd discută despre cronica literară, dă ca exemplu (confuzie regretabilă) un comentariu didactic la „Sburătorul” lui I.H.Rădulescu. Bibliografia suportă completări, actualizări, corectări. Unele greșeli fac improbabilă cunoașterea directă a surselor indicate. I s-ar putea reproșa, apoi, lui Ștefan Olteanu că propune cam des textele sale ca „modele” ori că acelea pe care le-a ales de la alții nu-s cele mai bune. Dar în ciuda multelor observații care i se pot face, „Cursul” său e o „construcție” care satisface nevoi elementare de pregătire jurnalistică, una cu adevărat practică și solidă, acolo unde-și valorifică experiența acumulată.
Mă grăbesc să spun: „Dicționarul de cuvinte latinești și eline în contexte literare românești” (Ed.Humanitas educațional, 2003), alcătuit de profesoarele Cristina Popescu și Ecaterina Crețu, ambele din Moinești, este o lucrare utilă nu numai celor din școli, ci și juriștilor, preoților, ziariștilor. Chiar zilele trecute l-am auzit pe un ditamai conferențiarul universitar doctor spunînd, la un post național de televiziune, că, la noi, meseria de detectiv particular e încă o „terra incognito” (nu „incognita”, cum ar fi corect). Sau de cîte ori n-am citit, sub diverse semnături, pînă și în ziarele centrale, că X a obținut „Magna cum laudae” (în loc de laude)! Autoarele au consultat, la rîndul lor, zeci de dicționare (mai erau, desigur, și altele), au pieptănat numeroase texte, ba și-au mobilizat și colegii să le dea o mînă de ajutor. Cartea lor e dintre cele care te provoacă să-ți verifici fidelitatea memoriei sau să pornești la același tip de vînătoare prin alte opere. Pe scurt: e instructivă și (pentru cine are gustul zicerilor „savante”) delectabilă. Fără să fii cusurgiu, îi găsești destule cusururi. Nolens, volens, pe cîteva sînt nevoit să le pun ad oculos, în ideea că s-ar putea ține seama de ele la o viitoare ediție. Mai întîi, aș observa că în alegerea citatelor, explorările s-au făcut într-un mod aleatoriu. Din lectura „Dicționarului” nu rezultă că barem un singur scriitor (Eminescu, de pildă) a fost cercetat integral. Nu se poate deduce, apoi, epoca în care cuvintele și expresiile latinești și eline au avut, statistic, cea mai mare frecvență. Fapt derutant, contemporanii noștri par a-i întrece, la acest capitol, pe clasici, ceea ce, evident, nu-i adevărat. În fine, autorii din care se citează ar trebui să fie reprezentativi, iar sursele – accesibile. Acest gen de lucrări e mult prea riguros pentru a face concesii (plăceri) cunoscuților și prietenilor noștri. Or, mai mult de un exemplu contrazice această regulă. Iată, pentru termenul „kalokagathon” (frumosul și binele) sîntem trimiși la un articol de Roxana Sarion, din „13 plus”, revistă aflată doar la îndemîna unui cerc de băcăuani, și nu la tomul lui Petru Comarnescu, care constituie referința majoră. La fel, pentru „ex ungue leonem” (după gheară recunoști leul), e citată Cristina Cîrstea, cu o recenzie din „Convorbiri literare”, deși există zeci de alte exemple mai bune. Textul selectat din Andrei Pleșu pentru a explica pe „ethos” și pe „ingenium” nu lămurește pe deplin nici primul, nici al doilea termen: „Ca fel de a fi, ingenium-ul latin se apropie de unul din sensurile ethos-ului grecesc, cel referitor la o pasivă pre-dispoziție”. În unele situații era necesară intervenția cu cîte o paranteză a autoarelor. „Persona non grata”, ele o ilustrează cu următoarea frază: „Victor Dimitriu devenise după 1967, în România, o persona non grata”. Elevul, studentul, cititorul mai tînăr se vor întreba imediat cine-i Victor Dimitriu, care nu e înregistrat în „indicele de nume”. E vorba de ambasadorul României în Franța. Cu un plus de insistență (recitind, adică, publicistica lui Eminescu, „Criticele” lui T.Maiorescu, E.Lovinescu, G.Ibrăileanu), lista de cuvinte și expresii latinești ar fi putut fi mai mare: ergo, pro memoria, distinguendum est, auri sacra fames, numerus clausus, exegi monumentum, homo novus, in extenso, sancta simplicitas, multa paucis, in cadente domo, de omnibus res, magistra vitae, fiat justitia, pereat mundus, advocatus diaboli, hic jacet, redivivus, intemperantia linguae, exordium, naratio propositio, probatio, refutatio, peroratio, finit coronat opus, etiam atque etiam, ex cathedra, ex professo, etc. Apropo de etcetera, cînd îi dau forma inițială (et cetera), autoarele evită, tacit, ortografia greșită (et caetera), prezentă în alte lucrări lexico – grafice (inclusiv în „Dicționarul explicativ al limbii române”.) Dovadă că și detaliile sînt interesante, închei atrăgînd atenția că: vae soli (vai de cel singur; expresie din Ecclesiast dar și titlul unor poezii de Ion Păun – Pincio și G.Bacovia) figurează în „supplementum latinum”, nu și în „indice”. Eram pe punctul să cred că lipsește!
Lasă un răspuns