Constantin CĂLIN
„Un titlu bun – spunea cineva – nu se caută, se găsește”. Îl descoperi fără efort, prin inspirație. Acest lucru e valabil nu numai în domeniul teatrului sau al prozei, ci și în al poeziei. A dat Bacovia „titluri bune”, adică atractive, comerciale, volumelor sale? După părerea mea, doar la ultimele. „Comedii în fond” reține atenția prin aerul de neglijență, ca să nu zic de je-m’ en-fichism pe care îl degajă. E, neașteptat, un „nu sînt ce par a fi…”! Știind cine-i autorul, te frapează intenția sa de a-și minimaliza suferința. Oare așa să fie?, te întrebi contrariat. La rîndul său, „Stanțe burgheze” e atractiv deoarece pare ironic, distant. Interesează, în ciuda faptului că nouăzeci și nouă la sută dintre cititori nu cunosc termenul de „stanțe”. La prima vedere, îl cred tehnic și nu poetic. Apoi, și mai puțini bănuiesc că „burgheze”, aci, nu are înțeles politic, ci urban: de burg! „Titlurile bune” sînt, însă, cel mai adesea, ca fardul pe obrazul bătrînelor: cînd „se duce”, iese la iveală uscăciunea.
Trecînd la poeme, e de remarcat că Bacovia dă mai multora dintre ele titluri în latină, considerate, în epocă, „pompoase”. Ce-i drept, nu-i singurul dintre contemporani care o face, dar – trebuie subliniat – procedeul acesta era recent. Eminescu are douar două: „Mortua est!” și „Os magna sonatorum (La Heliade)”. Al. Macedonski, la fel: „Excelsior” și „Homo sum”. Modelul lui Bacovia și al altora e Vlahuță, la care se găsesc șase: „Delendum…”, „Homo homini lupus”, „Do ut des”, „Vanitas”, „Inter arma”, „Nunquam ridendi”. Fără îndoială, în adoptarea procedeului, va fi contat și influența poeziei moderne franceze. În „Florile răului”, Baudelaire are, de pildă, tot atîtea titluri în latină cît și autorul volumului „Iubire”: „Sed non satiata”, „De profundis clamavi”, „Duellum”, „Semper eadem”, „Francisces meae laudes”, „Moesta et errabunda”. La noi, tendința de care vorbesc se face simțită la poeți foarte diferiți: Pincio și Iosif, Goga și Radu D. Rosetti, Iuliu C. Săvescu și Dimitrie Anghel etc. Aproape nu-i simbolist care să nu se înscrie în această modă. In toată poezia lui Bacovia sînt douăzeci de titluri în latină: „Pulvis”, „Finis”, „Ego”, „Vobiscum”, „Vae soli”, „Gaudeamus”, „Dies irae”, „In somno”, „Memento”, „Nihil”, „Veritas”, „Requiem”, „Sic transit”, „Sine die”, „Nihil novi”, „Excelsior”, „Perpetuum mobile”, „Cogito”, „Vanitas”, „Pro arte”. Distribuția lor e următoarea: 2 în „Plumb”, 3 în „Cu voi…”, 7 în „Comedii în fond”, 5 în „Stanțe burgheze”, 1 în „Poezii”, 2 în „Postume”. Ce denotă ea? Arată transformarea lui Bacovia, care, în a doua parte a carierei, vrea să probeze o intelectualitate nerecunoscută de critică și legenda, întreținută în familie, de „latinist”. Titlurile în latină îi modifică „dicția”. Intrat definitiv în faza laconică, poetul mizează pe puterea lor de evocare. Sub un astfel de titlu nu sînt necesare prea multe cuvinte. De regulă, ceea ce urmează e fie apodictic și moralizator, fie obscur și aluziv: „Nu trebuie/ Să-ți spui gîndurile/ Dacă regreți/ Trecutele scrisele rînduri.// Șadă mintea-n Neant/ Din cîte veacuri zvonesc,/ Nimic a nu mai reține/ Din multele ce se vorbesc.// Nu este, și nici n-a fost;/ Trec zilele șirag./ Orizont suspect,/ Și metafizic prag”. („Sine die”).
În timp ce, odată cu înaintarea în vîrstă, unii dintre autori se extind, devin vorbăreți, Bacovia se contractă și se afundă în tăcere. El evoluează de la „poemă”, care, în două cazuri, depășește 30 de versuri („Poemă în oglindă” – 31, „Marș funebru” – 32) la „verset”, de 7, 8 și, excepțional, 15 versuri. Șase din postumele sale au în titlurile lor acest cuvînt: „Verset tîrziu”, „Verset ideal”, „Verset prozaic”, „Verset fantast”, „Verset slav”, „Verset divagat”. Dar ar putea figura și în altele. Versetul e ultima unitate de măsură a respirației poetice a lui Bacovia. În două sau trei fraze, poetul notează golul existenței sale monotone, surprinde adierile neantului, finale, își dă sfaturi de ponderare a oricăror elanuri, evadează din și revine în mizeriile realității imediate etc. La origine, versetul e biblic, comunică un adevăr relevat. Apropriindu-și forma lui, Bacovia o umple cu adevărurile sale, trăite și reflectate.
Lasă un răspuns