Constantin CĂLIN
„Omul – spune undeva Vladimir Jankelevitch – e o ființă eminamente optică”. Comunică și receptează cu ochii mai mult decît cu celelalte simțuri. Ochii dau numeroaase informații despre fiecare dintre noi. Cînd se întîlnesc doi cîini, ei se miros unul pe celălalt, – modul lor de a se întreba de sănătate. Cînd se întîlnesc doi oameni, primul lucru pe care-l fac e: se privesc. Acesta e gradul zero al aproape tuturor relațiilor umane. Cînd privești pe cineva, privești și în el și dincolo de el. „Ochii (vorba a trecut și pe sub condeiul lui Nicolae Iorga) sînt fereștile sufletului”: acestea sînt transparente și se deschid mai des decît „ușa”. Nu culoarea lor contează, ci privirea. În fapt, ea ne diferențiază pe unii de ceilalți. N-am făcut o socoteală, dar sînt zeci, poate sute de feluri de priviri: hotărîtă / fermă, dîrză / semeață / îndrăzneață, mînioasă / furioasă / agresivă, lacomă, curioasă / cercetătoare, naivă, decentă, sfioasă, indecentă / insolentă / impertinentă / obraznică, mușcătoare, caldă, rece, indiferentă, luminoasă / strălucitoare, frumoasă / plăcută, întunecată, nesuferită / urîtă, calmă, neliniștită, uimită / contrariată, dulce, amară, limpede, tulbure, insistentă, furtivă, severă / aspră, indulgentă, încrezătoare, învăluitoare, veselă, tristă, îndurerată / înlăcrimată / deznădăjduită, triumfătoare, resemnată, blîndă, visătoare, isteață, bleagă / idioată / tîmpită, somnoroasă, ostilă / dușmănoasă / rea, parșivă, piezișă etc. „Adevărul îl exprimă privirea”, scrie Fr. Nietzsche unui prieten. Ea e legată de starea psiho – fizică de moment, de gîndire, de temperament. Avem ochi ca să vedem, însă asta nu-i de-ajuns. E nevoie să știm ce și cum. Privirea trebuie ajutată și educată. „Ochii îm(i) destupă a-nțelege”, se roagă Psalmistul, în traducerea lui Dosoftei. Și tot el zice: „Ochii de la deșert îmi oprește”. Trăim într-o epocă de bulimie vizuală, dar, sub multiple aspecte, oarbă. Lipsește privirea critică, îndrumătoare, mustrătoare. Copilul și tînărul de azi cresc „liberi”, prea puțin sub ochii părinților, ai educatorilor, ai opiniei publice, care au slăbit. În absența unor interdicții categorice, se uită la orice. Cine stă să le mai amintească afirmația lui Slavici dintr-o lecție despre „discrețiune”: „Ochii au pleoape, ca să-i putem închide în fața lucrurilor ce numai prin ascunziș au să se petreacă”. Se privește mult, însă, nu o dată, obtuz. Strada, exemplul cel mai la îndemînă, nu oferă nici o parte din varietatea de priviri descrisă mai sus. Întîlnești priviri vide, obosite sau priviri grosolane, sfidătoare. Unele evocă un spirit mohorît, altele un spirit arțăgos. Rareori cîte o privire binevoitoare, destinsă și distinsă. Tabloul e îngrijorător de sărac. Neștiința privirii duce la reacții nepotrivite, chiar la conflicte.
” – Doamnă, nu vă deranjează zgomotul din preajma chioșcului d-voastră?
– M-am obișnuit…”
” – Domnule, nu vă supără gropile din trotuarul de pe strada d-voastră?
– M-am obișnuit…”
Repetată de zeci de ori, întrebarea primește același răspuns: „M-am obișnuit…”
Așadar, ne-am obișnuit cu trăncăneala, cu incompetența, cu birocrația, cu minciuna, cu hoția, cu scandalul, cu corupția, cu sărăcia, cu foamea, cu mizeria, cu nedreptatea, cu defăimarea, cu sfidarea, cu batjocura, cu amînarea, cu duplicitatea, cu trădarea, cu nerușinarea, cu golănia, cu mitocănia, cu obrăznicia, cu prostia, cu viclenia și cu numeroase alte rele.
„M-am obișnuit…” înseamnă, uneori, complicitate, alteori, frică și resemnare. „M-am obișnuit…” e o formă tragică și grotească de inerție, de marasm și de abandon. Nimic nu mă indignează mai mult decît acest: „M-am obișnuit…” devenit reflex, aproape generalizat, din cauza căruia se produc nu numai ratările individuale, ci și cele naționale. Revolta cît mai grabnică împotriva lui constituie o datorie și un imperativ.
După ce a dat el însuși un volum de memorialistică („Anotimpurile mele”, Ed. Agora, 2001), d-l Emilian Drehuță, apreciatul finanțist băcăuan, a lansat mai multe îndemnuri la (vorba îi aparține) „democratizarea” acesteia. În urma lor, sub coordonarea sa au fost alcătuite două volume: „După 45 de ani (1956 – 2001)”, scris de 63 dintre absolvenții promoției 1956 ai Facultății de Finanțe și Credit, A.S.E. București, și „Oameni și vremuri la Baineț. Cronică 1490 – 2003”, apărut recent, tot la „Agora”, care cuprinde, de asemenea, materiale provenind de la mai mulți autori. Ambele experiențe editoriale mi se par reușite. În volumul ultim (care întregește și actualizează o încercare de monografie de la sfîrșitul anilor ’80) sînt cel puțin șapte texte realmente interesante: Istoria Bainețului și Jurnal canadian, de Emilian Drehuță, Cronica școlii din Baineț, de Teodor Guga și Dionisie Cijeschi, Sărbători, tradiții și preocupări la Baineț (cu un Glosar), de Simion T. Drehuță, fișa literară despre I.O.Suceveanu, de Silvestru Olariu, evocare Prima zi de școală în anul 1914, de Nicolae Bilaus, Oare veșnicia poate muri?, de Vasile Vorobeț. Cîțiva din cei care le-au scris nu mai trăiesc. Ce e Bainețul? Un sat bucovinean cu o istorie de 513 ani, din care 143 stați sub stăpînire austriacă, sfîșiat de granița stabilită prin tratatul Ribbentrop – Molotov și rămasă graniță cu Ucraina. Un sat obligat în mai multe rînduri să se evacueze. Un sat lovit de calamități. Un sat în declin (1179 locuitori în 1960 și numai 325 în 2003), îmbătrînit, pe care amintirile încearcă să-l mențină în vechea demnitate. Aci au trăit români, germani, evrei. În 1940 s-a făcut însă, în pripă, repatrierea locuitorilor de origine germană. Evenimentul e relatat cu emoție în cronica școlii: „Momente dureroase la despărțirea germanilor de români cu care au trăit bine prin curs de peste 100 de ani, căci plîngeau și unii și alții ca copiii cei mici. I-am petrecut pe toți la gară, dorindu-le ca, poate în patria nouă, să se simtă mai fericiți și mai mulțumiți sufletește, deși tot timpul am trăit foarte bine împreună”. În locul lor au venit diverși refugiați cu o mentalitate distructivă: „au gospodărit foarte rău – notează cronicarul -, au ars gardurile, șoproanele, lemnele de material și orice le pica la îndemînă”. Concomitentă cu a celorlalte sate, degradarea, descrisă pregnant de Vasile Vorobeț, e și mai dramatică azi: „Scos din mină, (din) fabrici, țăranul orășenizat, ajuns șomer, se decuplează de la toate țevile civilizației (lumină, gaze, apă etc.) pentru că nu le poate plăti și – ca un fiu al satului (rătăcitor – ca după colectivizare) se întoarce în satul cu părinții bătrîni și sărăciți, reîmproprietăriți, fără mijloace de lucru și unelte, ajunși la proverbiala «sapă de lemn». Modernizarea nu are de-a face cu satul fără doctor, punct farmaceutic, cămin cultural, bibliotecă, școală ca lumea. În locul acestora au apărut buticuri cu mărfuri contrafăcute, băuturi otrăvitoare, discoteci cu muzică străină, beții cu bătăi și crime, de către aceiași oameni ai satului pe care i-a părăsit proverbiala «omenie a satului românesc». Acest sat care are azi buticuri, dar nu are fierării (covălii), cîrciume pe toate drumurile , dar nu are moară, n-are croitori sau pantofari, deși cei plecați din sat șomează la oraș. Mai grav încă: n-are rotari nici lăcătuși care să repare puținele unelte primitive aflate în gospodăria săteanului”. Scris de oameni cu suflet, care au învățat să se confeseze, volumul are destule pagini vii, expresive.
Lasă un răspuns