Constantin CĂLIN
Literar vorbind, corbii sînt prezenți în mai multe locuri din Biblie. La noi, cuvîntul e atestat mai întîi în Psaltirea Șcheiană și în Psaltirea Hurmuzaki. E de remarcat însă că în textele religioase, corbul nu e terifiant. „Corbii pe Ilie în munte l-a (u) hrănit”, amintește un predicator. Într-una din cele mai cunoscute parabole, Iisus le zice ucenicilor: „Priviți la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici hambar, și Dumnezeu îi hrănește”. Așadar, corbii reprezintă modelul natural de viețuire. La Dosoftei, corbul e, alături de pelican și vrabie, o pasăre care evocă izolarea și singurătatea: „De-atocma cu pelecanul,/ Prin pustii petrec tot anul,/ Și ca corbul cel de noapte,/ Îmi petrec zilele toate,/ Ca o vrabie rămasă/ În subt streașină de casă”. „Corbul de noapte” – mi-a spus un naturalist – e „stîrcul de noapte”. Cel mai recent dicționar îl definește astfel: „Pasăre cu capul și ceafa negre, spinare cenușie și pîntece alb-cenușiu”. La începuturile literaturii române moderne, corbii devin personaje de fabulă, avînd ca defecte îngîmfarea (la Asachi), prostia și lăcomia (la Grigore Alexandrescu). Cel dintîi care pomenește de ei cu oroare, în „Pasteluri”, asociindu-l cu frigul și întunericul, e Alecsandri. La tînărul Eminescu, corbii sînt niște simple pete de culoare, fără prea mari efecte sufletești, într-un tablou cu fond luminos: „Și corbii croncănesc și zboară-n fală/ In aer clar ca pete de cerneală”. Dar, mai tîrziu, dramatică e invocarea lor în următorul blestem: „Și cînd se va întoarce pămîntul în pămînt…/ Din zarea depărtată răsară-un stol de corbi,/ Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi”. În lirica de la începutul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, corbii se îndesesc. Îi întîlnim la socialiști (D.Th. Neculuță, Ion Păun «Pincio», Traian Demetrescu), la semănătoriști (Șt. O Iosif, G. Tutoveanu, Ecaterina M. Sadoveanu), la simboliști (Ovid Densusianu, Cincinat Pavelescu, Oreste). După corbul sol al iernii, își face loc corbul simbol al îndoielilor: „Despotică stăpînă e ‘Ndoiala/ Pe-o țară de dureri și grozăvii/ În care-al pustiirii vînt se plimbă/ Prin creieri, ca prin scorbure pustii. // Lugubri corbi, năpîrci, prădalnici vulturi/ Pe stînci se suie la porunca ei,/ Să sfîșie din inimile negre/ A mii și mii de sumbri Prometei”. Sau idee a înăbușirii speranțelor: „Privirea noastră-nalț-un rai/ În fiecare colț de plai;/ / La gîndul nostru-n simfonii/ Tresar grădinile pustii;/ / Cu gîndul nostru-ntindem punți/ Și peste mări și peste munți./ / Dar umbre – vezi / – plutesc pe sus:/ Coboară corbii spre apus.// Și cum trec mîndri! Parcă-n zbor/ Simt că pămîntu-i tot al lor”. Interpretările variază după temperamentul autorului și după opinia pe care o are despre viață. Pentru Mihai Codreanu, de pildă, corbii sînt proiecții ale unei dureroase confruntări interioare, provocate de mulțimea aspirațiilor eșuate: „Din iarna sufletului meu pornește/ Un stol de corbi spre zările cernite:/ Sînt dorurile mele nemplinite;/… Și-n iarnă cugetarea-mi viscolește.// În gemete pustii se prelungește/ Ca-n golul unei vetre părăsite;/…Și corbi sporesc în cete înmiite…/ Și stolul tot mai jalnic croncănește!…// Nu văd nici zări nici urma unei stele;/ Doar viscolul din gîndurile mele/ Tot mai pornit prin gerul lui mă poartă…// Iar corbii, presimțindu-și trista pradă,/ Spre inima-mi pe jumătate moartă/ Iși năpustesc sălbatica grămadă…”. În schimb, Cincinat Pavelescu, „scîrbit de lupte și de jale”, descoperă în ei un impuls pentru o atitudine în răspăr: „O, corbi siniștri, vă iubesc!”. Pentru că – zice el mai departe – „În fracurile voastre negre/ De ciocli, aveți ceva de gală,/ Și-n croncănitul vostru rîde/ O ironie triumfală!”. În epocă, însă, atunci cînd cineva se referă la corbi, dominant e sentimentul de teamă. Venirea lor dă emoția producerii unui eveniment implacabil. Asupra unor autori, între care și Bacovia, corbii au un efect paralizant: „Pe valuri friguroase vin bocete amare,/ Asemeni ne-nduratei cîntări de-nmormîntare/ Pe cer perîndă norii și corbii trec țipînd, -/ În fața firei moarte – rămîi fără de gînd”. La autorul Plumbului, cel puțin o dată, corbul amintește de o viață precară și evoluția sa e simultană cu „chemările de dispariție”, sinucigașe. Care-i explicația? „Bestiarul corbului”, compus din vechi superstiții, impresionează îndeosebi pe cei neliniștiți, nesiguri de viitorul lor. Nici unul nu împinge stoicismul pînă acolo încît să ia de bună afirmația din Manualul lui Epictet: „Cînd auzi corbul croncănind, nu-ți strica inima, ci zi îndată: pentru mine n-are ce meni a rău; dar pentru corpul meu, pentru averea mea, pentru reputația mea, pentru copiii mei, ori pentru soția mea, se prea poate!”. Lui Bacovia îi e de ajuns să audă „plîns de cobe pe la geamuri” ca să simtă fiorul rece al fatalității.
Lasă un răspuns