Constantin CĂLIN
Una dintre cele mai ciudate bucăți ale lui Bacovia, apărută cu un an înaintea debutului său editorial, e poemul în proză „Zborul cărților”, inspirat de senzația existenței unei producții excesive de literatură. De altfel, lucrul e spus din prima frază: „S-a scris atît de mult încît, tot ce se mai scrie pare că s-a mai spus”. Ideea nu era nouă. O abordase, în felul său glumeț, cu trei ani înainte, G. Topîrceanu, în următorul catren: „«Toate-s vechi», a spus poetul. / … Chiar și cîntecul acesta / A mai fost odinioară / Publicat în Zenda-Vesta”. Discuțiile de la noi despre abuzul publicistic și literar erau, în parte, ecoul celor din Franța, unde un Jean Cocteau avea să afirme: „Epoca noastră merită să fie numită epoca quiproquo-ului. Abundența cărților și mijloacelor de a publica constituie una dintre cauze”. Ce se întîmplă însă mai departe în „Zborul cărților”? Surprins de „o furtună de ploaie”, autorul se refugiază într-o librărie, în care erau atîtea volume încît „te amețeau numai privindu-le”. „Citeam titlurile acestor teancuri, și ele, începeau, încet-încet, să se așeze, și chiar numele unor autori se confundau”. Poemul lui Bacovia e, fără îndoială, reacția unui scriitor parcimonios la confuzia de valori provocată de marea cantitate de literatură existentă atunci pe piață. Felul său de a aprecia lucrurile seamănă, pe de o parte, cu al unui avangardist nemulțumit de literatura de dinaintea sa, pe care o bănuiește a fi lipsită de originalitate, pe de altă parte cu al unui om de bun simț, necorupt de teorii și prejudecăți, care distinge între esențial și superfluu: „Aruncate pe un colț de masă, cîteva broșuri subțiri și anonime își arătau și ele numele lor: Pentru pîine, Dreptate, Adevăr, Iubire… Nu oare pentru aceste simple principii e toată această bîzîială de comentarii și compilațiuni psihologice și patologice, care în loc să limpezească mai mult întunecă înțelesul lor originar?…” Titlurile citate de el mai sus par inventate, dar (ceea ce nimeni nu s-a străduit încă să arate) nu e așa. De unul sînt absolut sigur: „Pentru pîine”, care e titlul unei nuvele de H. Sienkiewicz, tradusă de Șt. Gr. Berechet și publicată în BPT, la Editura Librăriei Leon Alcalay, în 1912. O „broșură” de 96 de pagini. E povestea a doi emigranți polonezi, tată și fiică, în America, despre care, în propaganda geambașilor de oameni, se relatau „lucruri minunate”. Tatăl, țăran, speră să ajungă „un domn bogat”, iar fiica zîmbește „la gîndul unui trai boieresc”. Drumul lor se transformă însă într-un „drum de jale și mizerii”. Nimic nu corespunde visului cu care plecaseră de acasă. Desfășurate în trei etape, „peregrinările pentru căutarea pîinii” sfîrșesc dramatic. La puțin timp după ce a ajuns colon, tatăl moare; mor și cei care ar fi putut s-o ajute pe fiică, iar pînă la urmă moare și ea, nebună, la marginea unui debarcader, după mai multe încercări eșuate de a se întoarce în țară. Al doilea titlu: „Dreptate, Adevăr, Iubire” pare făcut de Bacovia după „La Justice” (Dreptatea) de Sully Prudhomme. Sau, poate, după „Dreptate”, o cărticică scoasă de Editura „Flacăra” în 1914, în care erau adunate primele schimburi de scrisori dintre A.Vlahuță și I. L. Caragiale.
Cînd iese din librăria în care se adăpostise, autorul trăiește „ca un coșmar”: cărțile între care stătuse vin după el, și nu numai acelea: „parcă toate librăriile din lume, toate bibliotecile oficiale și particulare își concediaseră, pe ferești, convoiurile colosale de cărți care zburau umplînd cerul, iar vîntul le spunea numele lor cînd mai plîngător, cînd mai sălbatec…” De unde a luat Bacovia ideea „zborului cărților”? Un răspuns a dat Marcel Marcian, care crede că poetul, trăitor printre evrei la Bacău, a cunoscut o legendă datînd dintr-o perioadă de vîrf a matirologiei iudee: „martirul în clipa supremă se înfășoară în sulul desfășurat al Torei, pentru care pătimea, arde, împreună cu tora, mistuindu-se, în vreme ce literele Torei se ridică la cer”. Mult mai plauzibil mi se pare însă că, atunci cînd a scris poemul în proză, Bacovia l-a avut în minte pe un magician de la începutul secolului XX, Cadabra, care… făcea cărțile să zboare!
Lasă un răspuns