Constantin CĂLIN
Între loviturile reușite de Bacovia la capitolul formulări memorabile, trebuie inclusă neapărat și expresia „instinctul satanic” din „Balet”: „Lunecau baletistele albe…/ Tainic trezind complexul organic – / Albe, stîrnind instinctul satanic,/ Lunecau baletistele albe”. Cititorul intuiește despre ce e vorba, dar îi vine greu să explice. Trezirea „complexului organic” înseamnă o stare de excitație sexuală. Formula de „complex organic” nu exista în limbaj. Nici unul din dicționare n-o înregistrează. Ea pare compusă de poet pe baza unor amintiri de la lecțiile de chimie, combinate cu cele de la lecțiile de anatomie. Autorul „Baletului” evită o referire directă, rămînînd totuși destul de sugestiv. „Complex organic” sună savant, dar și face cu ochiul. Cu toate astea, aluzia sa n-ar putea fi prea lesne descifrată fără versul următor: „Albe, stîrnind instinctul satanic”. Acum se vede mai bine cum a procedat. In vorbire exista formula „instinct organic”, cel prin care se manifestă nevoile elementare (foame, sete, dorință de reproducere), numit și „instinct natural”, „instinct orb”, „instinct străbun”. De altminteri, ultima formulă se întîlnește la un contemporan de-al lui Bacovia: „Și-n (ochii – n.n.) ei (ai Evei – n.n.) disting instinctele străbune,/ Din epoci lungi de fier și de silex”. Bacovia a luat pe „organic” și l-a pus lîngă „complex”, apoi, cu aerul că mai adaugă ceva, a „tradus” ce este de fapt acesta: „instinct satanic”, folosind un cuvînt de moralist, care însă nu strică atmosfera întregului: una de patimă înfierbîntată, ajunsă la limita iraționalului. Caz rar, aci, „satanic” nu inspiră aversiune ori teamă. Dimpotrivă, cum am observat cu diverse ocazii, pare bine găsit pentru a vorbi despre lucruri echivoce fără să roșești, ori a le exalta prefăcîndu-te că le condamni.
Într-una din „Bucățile de noapte”, Bacovia scrie: „Depărtările profilau o civilizație ca o siluetă dărîmată, pămîntul aștepta un nou transformism, și eram (el, naratorul și o femeie – n.n.) ultimii oameni peste aceste valuri”. Ceea ce atrage atenția în această frază e viziunea de sfîrșit de lume și cuvîntul „transformism”. Azi el este ieșit din uz, dar a avut epoca lui de glorie, cînd era la modă, aproape inevitabil. Bacovia l-a deprins în școală și, fără îndoială, l-a citit de zeci de ori în presa și în cărțile vremii. „Transformismul” e teoria – susținută de Lamarck, Darwin și Haeckel – care explică evoluția speciilor. Evoluționismul. In primele decenii ale sexolului XX, „transformism” ajunsese să definească și mutațiile produse în domeniul mentalităților. Mai mult, din cauza întrebuințării lui abuzive, căpătase și o nuanță ironică: cine își schimba des maniera, atitudinile și moravurile era numit, ironic, „transformist”. Astfel, într-un roman apărut la începutul perioadei interbelice se poate citi: „- Ce repede se metamorfozează un intelectual într-un Don Juan… Ești un adevărat transformist, dragul meu…”. Mai încoace, un critic român îl caracteriza astfel pe francezul Jean Cocteau: „poet în necontenită travestire, transformist patetic…”. La Bacovia, care prin educație era legat de teoriile și noțiunile științei secolului al XIX-lea, cuvîntul are un sens grav: „un nou transformism” e „un nou cataclism”.
În „Vînt”, din Scîntei galbene, sînt și aceste versuri: „Lîngă ușă frunzele s-au strîns,/ De departe vin ecouri vechi de plîns,/ Brumă, toamnă literară,/ Pe drum prăfăria se duce fugară”. Ori de cîte ori le citești, iese în evidență sintagma „toamnă literară”. E o construcție formată după o expresie ce exista în limbajul publicistic: „primăvară literară”. Ce însemna asta a explicat Ibrăileanu, într-un articol din 1907, intitulat „Reportajul literar”: „Numărul scriitorilor noștri crește într-o proporție, care, prin anormalitatea sa, nu făgăduiește nimic bun. Sînt zeci, sute, sînt poate mii de cîntăreți în proză și versuri, și nu e nici unul care să nu-și găsească criticul său elogios (la fel ca și azi – n.n.). Fenomenul acesta se mai numește, în termeni meteorologici, și «primăvară literară». La Bacovia, „toamnă literară” nu se referă la producția editorială de sezon, ci are cu totul alt înțeles: „toamna literară” e, simplu, toamna ca în literatură! Spunînd asta, poetul se scutește de efortul de a o mai descrie.
Tot în „Vînt”, derutant e versul „În zăvoiul decadent”. „Decadent” (cerut de rimă; „talent”) n-are nici o legătură (cum cred unii) cu orientarea literară de care Bacovia s-a simțit atras și nu lasă să se vadă o obsesie terminologică. „Zăvoiul decadent” e zăvoiul în decadență după venirea toamnei, fără frunze, gol. Reamintesc contextul: „Și-am stat singur supărat/ În zăvoiul decadent,/ Și prin crengile-ncîlcite mi-am notat/ Versuri fără de talent”. Autoironizîndu-se, poetul își permite și nițică afectare.
Lasă un răspuns