Constantin CĂLIN
Pare greu de crezut, dar undeva Bacovia afirmă: „aprecierile de mare poet îmi adaugă încă un gînd amar”. Sînt, totuși, destule exemple care să-i justifice această indispoziție. „Mare” era (și continuă să fie) atribuit cu destulă ușurință, mai ales de memorialiști, dar și de alți autori. Iată cîteva exemple: „marele Alexandru Lahovary”, „marele Lascăr Catargi”, „marii scriitori de mai tîrziu: Ștefan Mihăilescu, Barbu Delavrancea, Al. Vlahuță, Duiliu Zamfirescu”, „un foarte mare poet (Alex. T. Stamatiad)”, „marele Vahlen, «ultimul humanist» etc. Aproape întotdeauna contemporanii percep lucrurile în mod exagerat: „Claudel spune despre Jammes – scrie Jules Renard în „Jurnalul” său – că e cel mai mare poet din toate timpurile și Jammes spune la fel despre Claudel”. În „Les Maitres de l’Heure”, Victor Giraud îl considera pe Jules Lemaitre „un Goethe al francezilor” și invidia felul lui de a scrie. Dar – amintește un recenzent al cărții citate mai sus – același Jules Lemaitre a declarat odată că ar vrea să iscălească numai ceea ce a scris Anatole France”. Astăzi Lemaitre și France nu mai produc aceleași impresii. La noi, despre cîți inși nu s-a spus, dintr-un impuls de moment, retoric, că sînt „viguroase talente poetice”, apoi numele lor a căzut în uitare. Bacovia știa sau simțea toate acestea. În situația sa de marginal, aprecierea de „mare poet” venea ca o compensație umilitoare, suna ironic, inacceptabil. Cum s-o primească altfel decît dezgustat, ca pe o „mizerie”?
Deși a străbătut și distanțe mari, pe Bacovia nu ți-l poți imagina decît mergînd pe jos. Un „trecător”. În opera sa nu există imagini cu localități văzute din tren (deși a călătorit cu acesta), din aer sau de pe mare. Pietonul cunoaște însă toate mijloacele de transport ale timpului său: cotiugare („Și trec cotiugare”), tramvaie („Pe străzi / Și în tramvaie”), trăsuri cu cupeuri transparente („În cupeuri de cristal”), trenul, aeroplanul, vaporul („Orașul fermecat. / Aeroplan. / Un tren, / Un vapor”), „autouri” („Autouri / Și-o lume micșorată”), autobuze („Autobuze bubuind”), – nici unul în „Plumb”, ci în volumele de după acesta. În proză, numărul lor e mai mare: biciclete, trăsuri, „trăsuri de plimbare”, brișci, „care grele”, căruțe, „căruțe cu motor” (denumire pentru automobile, dar și „automobile”), camion, tren (ba chiar și vagon: „Am plecat, în ajun, într-un vagon plin de lume”), tramvaie. Dintre toate acestea, de cele mai multe ori sînt menționate trăsurile, de care, sigur, s-a folosit: „În dosul gării pustii, găsii trăsura și țăranul singur, pe capră”. În cele două-trei rînduri cînd își notează călătoriile, acestea îl duc pe Bacovia, spre emoții bizare”. Aparent, nu simte nici bucurie, nici nostalgie după ceva, ci doar o ușoară încordare.
Mai multe texte din Bacovia evocă ideea de vulnerabilitate umană. Sub acest aspect, autorul „Plumbului” poate fi asociat atît cu Psalmistul (care își recunoștea deschis „fărădelegea”), cît și cu Heine, Eminescu sau Oscar Wilde. Pe el îl apasă mereu conștiința unei vechi greșeli, legată, se pare, de prima iubire. „Am rimat versuri viața întreagă (îi mărturisea poetul german unui prieten) ca să plîng o iubire de tinerețe”. Așa face și Bacovia. Apoi, ca și Eminescu, el pare să fi avut o Cleopatra Poenaru a sa. Următoarea frază a lui („E noapte, da, e pustiu, aș vrea să te uit, căci sufăr; n-aș fi blestemat în frigul nopților, dacă tu ai fi fost cu mine…”) îmi amintește de reproșurile dureroase pe care autorul poemului „Pe lîngă plopii fără soț” i le aducea fiicei pictorului Lecca: „Tu m-ai ucis moralicește, mi-ai rupt șira spinării, m-ai deșelat moralicește, încît nu mai pot avea nici o bucurie în viață. Mi-e atît de frig înăuntru inimii, sînt atît de bătrîn, ai făcut să cază toată primăvara vieții mele la pămînt, încît nu se alege nimic din ea”. Cu Oscar Wilde Bacovia are în comun sentimentul remanenței greșelii: „Plătești pentru un păcat, plătești încă, plătești toată viața”, credea autorul „Evantaiului lui Lady Windermere”. Continuă, durerea morală a lui Bacovia e o astfel de plată.
Lasă un răspuns