Constantin CĂLIN
„Havuzul din dosul palatului mort/ Mai aruncă, mai plouă, mai plînge”-. În proză, asta ar însemna: havuzul din dosul vechiului palat continuă să funcționeze. Unde e? Încercarea de a-l localiza nu dă rezultate precise. A existat în Bacău un asemenea palat? Cineva ar putea răspunde: e vorba de Palatul Administrativ, „mort” în fiecare zi, după ora închiderii, spre înserare. În „Amurg antic”, poemul din care sînt cele două versuri, Bacovia dă însă și alte indicații topografice. Lîngă palat e un parc cu statui și un lac cu lebede: „Plutește un lanț de lebede albe,/ Iar visul din parc în lac se răsfrînge -/ …/ Uitate, statuile albe privesc,/ Albe visînd c-un aer ce plînge „-. În diferite locuri, toate acestea într-adevăr au existat, dar nu într-o asemenea combinație, care pare dedusă din vreo cromolitografie. Publicat în 1905, „Amurg antic” e, sînt convins, rezultatul primilor ani de ședere a lui Bacovia ca student în Capitală. Aci, chiar în centru, palatul Cantacuzino respira un aer funerar (seamănă cu „un enorm dric de lux”, nota cineva) și erau mai multe havuzuri, unele de pe vremea domnilor fanarioți. Un autor le enumeră: Puțul cu plopi, Puțul lui Crăciun, Puțul de piatră, Puțul cu apă rece, Izvor, Fîntînei, Cișmeaua Roșie, cît și altele „modeste dar destul de reușite, așezate în diferite colțuri ale orașului”. Dintre toate havuzurile, havuzul cel mai mare era situat „pe piața Nordului, de la intrarea în Cișmigiu”, amenajat după 1860, un reper în geografia Bucureștilor pînă după primul război mondial, cînd pe locul lui a fost construit „un depozit de benzină”. La acesta se referă Ion Ghica în următorul fragment din „Trei ani în România sau Corespondența onorabilului Bob Dowley”: „Este nobil și de bun ton ca o damă să se învîrtească pe șosea, cel puțin de două ori, de la havuz pînă la rondul cel mare, răsturnată pe un fund de mătase albastră, vînătă sau galbenă”. Și tot el e menționat de Caragiale, într-una din „schițe ușoare” și de Al. Macedonski în nuvela „Pe drum de poștă”: „(Venind dinspre Băneasa), rontul al doilea era trecut cu ocolire pe după havuz”. Versurile lui Bacovia înfățișează un havuz cu arteziană, cu „șadîrvan”, cum ar fi spus Dinicu Golescu, primul scriitor român care descrie o astfel de instalație. Un havuz cu o suprafață întinsă: lacul pe care plutesc lebede, din strofa a doua. Parcul, havuzul și lebedele constituie o atracție, îndeosebi pentru provincialii și străinii descinși în București. Personajul principal al unui roman postbelic își duce iubita, o prințesă rusă emigrantă, de la cea dintîi plimbare, în Cișmigiu ca să-i arate „cuștile cu lebede”, și toți plopii, teii, sălciile și platanii”. Pentru contemplativul Bacovia, decorul din „Amurg antic” e reconfortant: în lumina amurgului, elementele lui componente emană o grandoare a decadenței, subliniată prin culorile „De sineală, de aur, de sînge”. În timp ce alți poeți (Feodor Tiutcev, de pildă), privind un havuz, văd doar zbuciumul apei, șuvița retezată și întoarsă în locul de unde a țîșnit, autorul Plumbului e impresionat de masca lucrurilor transfigurate de acțiunea luminii. Fără să știe că un Abel Bonard numise havuzurile „suave ornamente ale tăcerii”, el le caută pentru a se liniști în preajma lor și a-și imagina tablouri (cum cel de la care am pornit, veritabil spectacol plastic) remarcabile prin rafinamentul lor.
„Și ninge în orașul mare…”. Care e acesta, din cele prin care a trecut Bacovia? „Oraș mare” nu e numai o expresie poetică, ci și una tehnică. În primul caz, referentul ei diferă de la un autor la altul. Pentru Iulia Hașdeu, „orașul mare”/”marele oraș” este Parisul, așa cum îl numea într-o scrisoare către tatăl său, dar pentru Al. Macedonski – un „oraș din Indii”: „Spart a fost orașul mare/ De a vremii vitregie:/ Peste moarta gălăgie/ Cresc copacii pînă-n zare”. În limbaj tehnic, lucrurile sînt mai simple, dar și aci variază de la o epocă la alta. Ce anume înțelegeau prin „oraș mare” arhitecții de la începutul secolului XX, cînd Bacovia și-a însușit această expresie și a folosit-o? Răspunsul l-am aflat într-o notă de subsol la articolul „Construcția orașelor (Stadtebau)” de N. Profiri (Viața Românească, 8, nr. 6/1913): „oraș mare” era considerat cel care avea peste 100.000 de locuitori. În România anului 1905 (data prezumată a scrierii poemului „Și ninge…”) nu exista decît un singur oraș cu atîta populație: București. (Iașul, fosta capitală a Moldovei, avea doar 60.000). În felul lui Bacovia de a-l „măsura” intră, însă, în toate etapele vieții, și o evidentă notă de subiectivism, efect al percepției sale de provincial. Poetul are tendința de a-i exagera dimensiunile. Astfel, „orașul mare” devine, la el, tot într-o iarnă, „orașul vast” („Ninge în orașul vast cum nu mai este”), sau, altă dată, „orașul enorm” („Sunt iar în orașul enorm”). Pentru Bacovia, mai trebuie precizat, „orașul mare” nu-i numai o temă poetică, între celelalte, așa cum era pentru contemporanul său Mircea Dem. Rădulescu, autorul promițătorului volum de versuri Leii de piatră (1912), ci una existențială. În momentele sufletești bune, ca și eroul său Sensitif, el se credea „născut pentru marile orașe”. Arghezi, Blaga, Barbu au stat ori au trecut prin cîteva capitale europene. Din păcate, experiența lui Bacovia în materie de „orașe mari” se limitează la București.
Lasă un răspuns