Constantin CĂLIN
„Eu sînt un monstru pentru voi”. „Monstru” e unul dintre cele mai tari cuvinte folosite de Bacovia în opera sa. În mod obișnuit, el evocă o ființă teratologică, diformă, o aberație a naturii, care inspiră repulsie și teamă. Aci, în „Serenada muncitorului”, „monstru” e însă cel care se deosebește de inșii „normali” prin faptul că gîndește diferit, inovator, îndrăzneț și neliniștește cu ideile sale. E idealistul redus la o imagine calomnioasă, caricaturală, propagandistică de adversari: „Eu sînt un monstru pentru voi / Urzind un dor de vremuri noi”. Pentru a da mai multă vigoare discursului, poetul a pus, cum se vede, efectul înaintea cauzei. Versurile denunță percepția voit exagerată a celor cărora li se adresează „muncitorul”. Vă par un monstru și de aceea mă izolați, însă la o adică – îi avertizează el -, să știți, chiar pot deveni violent: „Și-n lumea voastră abia încap… / Dar am să dau curînd la cap”. Teoria violenței proletare era în vogă. Întărîtat, el îi întoarce „burghezului” porecla: „O, dormi în noaptea infinită, / Burghez cu aer triumfal, / Dar preistoric animal / În rațiunea aurită”. Conflictul dintre ei e un conflict între mentalități, între nepăsare și nemulțumire. Satisfăcut de sine, mediocru intelectual („rațiunea aurită” nu-i altceva decît o traducere liberă, accentuat peiorativă, a formulei horațiene de „aurea mediocritas”), „burghezul” e, de fapt, se deduce, adevăratul „monstru”, „preistoric animal”, din perspectiva omului modern, retardat, purtat de instincte, fără conștiință, „hidos”. „Serenada muncitorului” ne pare azi, cînd ne-am cam înmuiat, un discurs agresiv, destabilizator, neverosimil la un autor care, în viața cotidiană, se comporta timid. El e însă în acord cu o parte a discursului epocii, existent nu numai în literatură, ci și în plastică. „Monstru (1)” din poemul lui Bacovia seamănă cu uriașul dintr-un desen văzut de Gala Galaction „în celebra publicație de război social L’Assiette au beurre”: „Un Goliat muscal întins pe pămînt, părea că se trezește în acel moment și avea mișcarea omului care se proptește în coate, ca să se ridice sus. Dar pe spinarea celui ce dormea de veacuri se ridica, în chip de templu, construcția capitalisto – țaristă pe care de fapt mujicul rus a purtat-o sute de ani. Colosul vrea să se ridice din somn și din noroi! Templul din spinare-i se clatină și se croiește, columnele susținătoare pornesc în lături, iar idolul din templu, cu cununa căzută, cu brațe disperate, aleargă să scape de pieire”. „Oftînd, palate de-ți lucrez / Eu știu și bine-a dărîma”, amenință „muncitorul” lui Bacovia. Rar în zilele noastre, prezent doar în reportajele de la poliție și în cronicile judiciare, „monstru” era întrebuințat des în limbajul de la sfîrșitului secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Părea expresiv pentru comunicarea aversiunii și a disprețului. Putea fi auzit în saloane („Este un monstru… Închipuiți-vă că i-a părut rău de moartea copilului, dovadă că i-ar fi părut bine de-a mamei”), în mahala („Mizerabile! Mitocane!! Monstrule!!!”), în convorbirile dintre intelectuali („Policarp, dă dracului idealul! E un monstru viclean, un vampir nesățios de sîngele nostru și al copiilor noștri”). „Monstru” / „monstră” e, în același timp, acum, un superlativ dintre cele mai frecvente: „chef monstru”, „meeting monstru”, „grevă monstră”, „horă monstră” etc. Într-o lume cu „nervii iritați”, la noi ca și aiurea, sînt tot mai mulți cei care – vorba lui Caragiale – „simt enorm și vă(d) monstruos”. Încărcat cu sarcasm sau cu ură, cuvîntul „monstru” se întîlnește, de asemenea, nu o dată, în articolele și satirele unor autori socialiști („Voi ființe înrăite, crude suflete de monstru”), în oratoria populară și în convorbirile de cafenea. Bacovia era familiarizat cu toate aceste „surse”.
„Hidos burghez… burghez tiran”. Platitudinea ideologică în care trăim azi, nu ne permite să realizăm ce insulte teribile erau acestea. „Hidos” exprimă, sec, dezgustul, oroarea. Pentru Bacovia și alți zeci de autori contemporani, între care și fratele său, Constantin Vasiliu Langa, „burghezul” e insuportabil atît moral, cît și fizic. Rar la începutul literaturii române moderne (unul dintre cei la care, totuși, apare e I.H. Rădulescu), „hidos” dobîndește maxima forță repulsivă și e folosit mai des spre sfîrșitul secolului al XIX-lea. Bacovia îl va fi deprins citind pe Grandea, Vlahuță sau Baudelaire. „Tiran” e vechi, prezent în limba cronicarilor, a lui Dosoftei și a lui Dimitrie Cantemir, dar își dezvăluie întreg conținutul acuzator abia o dată cu patruzecioptiștii: Negruzzi, Heliade, Bălcescu. Numai cineva conștient de valoarea libertății poate pune în el tot sarcasmul, atunci cînd îl pronunță. Discursul socialist din ultimele decenii ale secolului amintit, cu mare influență asupra tinerilor, revigorează cuvîntul, îl îndreaptă (fără a-i uita pe autocrați) împotriva celor ce abuzează de prosperitatea lor materială, a noilor tirani, ridicați prin manopere dubioase, meschini, lipsiți de simțul umanității. Bacovia e unul dintre foarte puținii scriitori care nu-și inventează dușmani nici în trecut, nici în prezentul său. Singurul în contra căruia se ridică e „burghezul”. Orientarea sa antiburgheză e întrucîtva surprinzătoare, fiindcă el însuși făcea parte dintr-o familie de mici burghezi, ba chiar a celor mai odioși dintre aceștia: a băcanilor. La data la care își publică „Serenada muncitorului”, la noi, o asemenea orientare încă mai scandaliza. În alte părți ale lumii, îndeosebi în Franța (cu Baudelaire, Flaubert, Villiers și mulți alții), ea avea o lungă și consistentă tradiție. „Prăpastia care s-a deschis între burghez și artist – observa un cercetător – este unul din fenomenele cel mai frapante din istoria culturală a (secolului al XIX-lea)”. În America, Poe e antiburghez, în Italia, Giovanni Papini (născut în același an cu Bacovia), la fel. În Strocanture (Critică nemiloasă) și, mai cu seamă, în Dizionario dell’omo salvatico (Dicționarul omului sălbatic), acesta din urmă îl atacă pe „burghez” în termeni pamfletari, de o vehemență extremă: „Bor-ghe-se, «iată cele trei silabe eterne cu care e format numele celui de nenumit, al celui de neprivit (hidos – n.m.), al celui de neapropiat, al celui ce infectează orice, al celui ce înciumează totul, al absolutei bestii triumfătoare, al neînduratului exterminator al celui ce este. / El (acest înspăimîntător Leviatan al bălegarelor) a scos coroana regilor, a batjocorit preoți, a mecanizat luptători, a falsificat pe eroi, a corupt pe judecători, a reînviat sclavismul, a dezonorat libertatea, a înlocuit soarele cu lumina electrică, peste clopotniți a făcut case, peste sfinți bancheri, peste poeți șoferi, peste catedrale a întins conductele latrinelor sale; burghezia a înlocuit biserica cu cinematograful, familia cu bordelul, mama cu patroana de bordel, soția cu cocota, fecioara cu „domnișoara”, meseriașul cu proletarul, palatul cu „vila”, mănăstirea cu cazarma, sfînta împărtășanie cu cecul, Evanghelia cu cartea de bucate. (…) Șiret și imbecil, îndrăzneț și laș, parfumat și murdar, stăpîn și slugă, necredincios și superstițios, sîngeros și sentimental, zburător și patruped, (burghezul) a invadat, a infectat, a îndobitocit și deformat întreg pămîntul (…) nu mai este cu putință să-l stîrpești, cu mijloace omenești». Bacovia își limitează critica sa asupra burgheziei la o „serenadă din topor”, care, ce-i drept, la numai șapte ani de la răscoalele din 1907, suna sinistru.
Lasă un răspuns