Constantin CĂLIN
Plumb e un titlu norocos, care a contribuit la individualizarea unei cariere literare. Exagerînd doar puțin, aș spune și că a salvat-o. Mă îndoiesc că situația lui Bacovia în cadrul poeziei românești ar fi fost aceeași dacă își intitula volumul de debut Ego, cum intenționase, sau altminteri. Titlul de Plumb l-a dat el ori l-au dat cei care i-au îngrijit cartea pentru tipar? Nu știu. Cine a făcut-o l-a găsit însă foarte bine. Și, de asemenea, a avut mînă norocoasă punînd în față poemul omonim, care a părut, și unora le mai pare încă, o „artă poetică”. Aci e – într-adevăr – cea mai mare concentrație de „plumb” din lirica bacoviană: 7 ocurențe (cu cea din titlu) dintr-un total de 30. Efectele ei s-au răsfrînt asupra mecanismelor receptării: impresia celor mai mulți dintre lectori este că aproape totul e „plumb” în Bacovia. Ulterior, poetul însuși a trebuit, cred, să țină seama de acest fapt și să scoată din el, cum s-ar zice azi, un profit de imagine. Plumbul e „cel mai moale și mai urît dintre metale”, iar cele cinci litere ale cuvîntului care-l denumește se îmbină într-o structură sufocantă: doi pereți dubli de consoane strivesc o vocală. Și totuși acest cuvînt fără rezonanță, mut, surd și rece, a avut momentul său de atracție și elocvență. De ce? Pentru că definea, scurt, un complex de stări caracteristice generației de la confluența secolelor XIX și XX: apăsare, oboseală, încetineală, plictiseală etc. Era termenul unui diagnostic moral, o metaforă a „durerilor înăbușite”, un simbol al decepționismului și dezabuzării. „Plumb” se întîlnește, ce-i drept, și la „veselul Alecsandri”, și la impetuosul Heliade și la năstrușnicul Pann și la Eminescu, mai ales în postume, dar prezența lui devine remarcabilă abia în intervalul amintit, cînd se amestecă printre cuvintele a numeroși poeți și prozatori. Fenomen curios, mulți dintre tinerii care ating acum vîrsta maturității, dar și unii dintre bătrîni, văd lumea, adesea, în culoarea lui: gri. Expresii ca „zări de plumb”, „cer de plumb”, „nouri de plumb”, care induc neliniște, sînt frecvente în scrisul unor Neculuță, Artur Stavri, Hogaș, Vlahuță, Agîrbiceanu, Galaction, Octavian Goga, Ion Grămadă, Mihail Săulescu. „Ceruri de plumb” apar, nu o dată, în tablourile lui Grigorescu, pictorul cel mai important al epocii. În sfîrșit, griul (cenușiu, fumuriu) e nu numai prezent, ci și abundent la Sadoveanu, în povestirile și nuvelele din prima etapă a creației sale. Pentru toți aceștia și pentru cititorii lor (ceea ce nu e cazul la noi), „plumb”, un cuvînt vechi, de proveniență latină, venea încărcat cu reprezentarea folosirilor sale tradiționale: „tăblițe de plumb”, „condei de plumb”, „gloanțe de plumb”, „bice cu plumb” („bici plumbuit”), „verigi de plumb”, „lanțuri de plumb”, „balamale de plumb”, „șei cu plumb” (pentru echilibrarea greutății jockeilor în concursurile hipice), „corzi cu plumb” (la năvoade), „măști de plumb”, „vase de plumb”, „monede de plumb”, „medalii de plumb”, „soldați de plumb”, „apă de plumb”, „sigilii de plumb”, „litere de plumb” (obținute prin aliajul cu antimoniu), „camere de plumb” (pentru obținerea acidului sulfuric) etc. Evident, o parte din aceste lucruri aparțineau arheologiei, dar altele continuau să fie în uz. Ca toți crîșmarii din vremea aceea, tatăl lui Bacovia mai folosea, desigur, „litrul de plumb”, ca măsură în comerțul cu băuturi. Tejgheaua și (corespondență sinistră) masa de la morgă erau din plumb. Cuvîntul „plumb” actualiza, apoi, o serie de amintiri folclorice, istorice și literare. Într-un basm, o strigoaică toarnă plumb în urechile cîinilor, ca aceștia să nu poată fi asmuțiți împotriva ei. În Legenda Sfintei Vineri, un împărat poruncește slugilor să pregătească „o căldare” cu „plumbu și seu și smoală”, în care, după „șapte zile și șapte nopți” de fierbere, s-o bage pe cea ce-l refuzase. În Istoria românilor din Dacia – Traiană, A.D.Xenopol scrie că în timpul domniei lui Ștefan VI Rareș „oamenilor celor mai nevinovați li se scoteau ochii, li se tăia limba; membrele lor erau hăcuite, sau li se turna plumb topit prin deschizăturile corpului”. Însă nu în ultimul rînd, „plumb” evoca senzații resimțite din ce în ce mai acut de autorii citați: „corp de plumb”, „picioare de plumb”, „gene de plumb”, pînă la „vise de plumb”. Dintre multele întrebuințări ale plumbului, cele despre care se aude mai rar sînt cele din artă, îndeosebi din arta funerară: statuete, flori, diverse alte „podoabe”. Marile cimitire au, la suprafață și în cavouri, sute de „coroane de plumb”. Azi, cînd pentru săraci sînt recomandate „sicriele ergonomice”, e imposibil de a înțelege „scenografia” din poemul lui Bacovia fără a ști ceva din istoria înmormîntărilor și a cimitirelor. Am să pornesc de la un exemplu clasic, fixat în memoria cititorilor. În Vărul Pons de Balzac, imediat după decesul lui Pons, prietenul său, Schmuke, e vizitat de un reprezentant al firmei de pompe funebre. Sec, profesional, acesta îl întreabă cum dorește să fie sicriul: de brad, de stejar, sau căptușit cu plumb, care e mai distins. Dacă acțiunea romanului s-ar fi petrecut mai tîrziu, fără îndoială ar fi adăugat: mai distins și mai igienic. Conform „regulamentelor pentru înmormîntări”, introduse și la noi, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, copiate unul după altul, „orice cadavru adus în cimitir” trebuia „negreșit” să fie înhumat „în cel mult 24 de ore”, nu însă și morții așezați „în coșciug de plumb sau alt material închis ermeticește”. „Coșciugele de plumb” constituiau însă un lux pe care puțini își permiteau să-l facă pentru morții lor. „Plumb” nu putea fi scris decît la începutul secolului XX, cum a și fost, căci ulterior serviciile funerare s-au democratizat. În zilele noastre, rar găsești pe cineva care să fi văzut un „sicriu de plumb”. Cel mai bătrîn preot din Bacău, Berilă, slujitor în tinerețe la capela Cimitirului ortodox, mi-a povestit că a participat doar la deshumarea unui mort dintr-un așa numit „sicriu de plumb”, ofițer din familia Poltzer, participant la Războiul de Independență, unde se distinsese. Întîmplarea, pe care a reținut-o datorită unui incident, a avut loc în 1934 sau 1935, după mai bine de trei decenii de la decesul respectivului. Cînd a fost deschis sicriul, a văzut că trupul și îmbrăcămintea defunctului se păstraseră aparent intacte. Însă, în timpul mînuirii sicriului, flaneaua unui lucrător s-a agățat într-un cui, și ca s-o elibereze, acela s-a săltat. În clipa următoare s-a auzit un zgomot asemănător cu cel produs „cînd cade o căldare”. Trupul și hainele mortului s-au surpat și s-au transformat în praf. „Sicriele de plumb” erau, în realitate, nu o dată, „sicrie de zinc” și „sicrie de bronz” sau „sicrie de aramă”. Într-unul din acestea din urmă a fost expediat în țară, din Paris, în 1891, trupul lui Mihail Kogălniceanu. Zincul, bronzul și arama n-ar fi sunat potrivit, însă, în poemul lui Bacovia, lucru de care își dă seama oricine: „Dormeau adînc sicriele de zinc”… Versul nu mai are „călcătura” apăsată, implacabilă, de dinainte. Zincul, bronzul, arama zăngăne, sînt mai potrivite pentru trezire.
Lasă un răspuns