BAZAR Glose (9)

Constantin CĂLIN

Poezia „Rar”, de Bacovia, începe cu următoarea strofă: „Singur, singur, singur, / Într-un han, departe – / Doarme și hangiul, / Străzile-s deșarte, / Singur, singur, singur…” Sînt mai multe lucruri de remarcat aci, între care, primul, e prezența cuvîntului „han”. Deși „Rar” a fost publicată în 1906, el pare un anacronism. Toate dicționarele din secolul XX explică astfel pe „han”: „Astăzi: hotel de rînd, în care poposesc sau mînă oamenii peste noapte; ospătărie, birt ordinar”. (Lazăr Șăineanu); „Azi: Otel ordinar pe la țară sau marginea orașelor și care are și curte pentru căruțe”. (Aug.Scriban); „(Azi) Otel de rînd (cu ospătărie) la drumul mare, la țară, în care trag mai ales neguțătorii; (la oraș) birt ordinar, crîșmă, în care se poate rămînea peste noapte (înlocuit aproape pretutindeni prin «hotel»)”. (Dicționarul Academiei) Deși localizarea din versul al doilea pare suficientă, („Într-un han, departe „-), după lectura acestor definiții se ivește o întrebare: unde anume e „hanul” – la țară sau la oraș? Întrucît în poeziile sale Bacovia nu mai folosește niciodată cuvîntul „han”, dezlegarea întrebării trebuie căutată în proza sa. Două exemple, întîlnite pe aceeași pagină a „Însemnărilor de roman” ne vin într-adevăr în ajutor. Iată-le: „Vor sta (cei care puseseră la cale apariția unei reviste – n.m.), apoi vor pleca la «Șopron», loc preferat, la un han cu ogradă” / „Și în unele zile, găsea pe la hanuri, trăsuri de țară…” Acțiunea (dacă se poate vorbi de așa ceva) „romanului” lui Bacovia se petrece în deceniul trei, dar „hanurile” de care e vorba sînt în oraș. De altminteri, versul al patrulea din „Rar” spune: „străzile-s deșarte”, adică goale. Străzile aparțin orașului, nu satului, care n-avea și, nici după modernizările contemporane, nu are așa ceva. Orice substituire am face, ea ne arată că, folosind cuvîntul „han”, poetul n-a greșit în nici un fel: „Singur, singur, singur, / Într-un (h)otel, departe – Doarme și hangiul”, nu sună bine. La fel și: „Doarme și hangiul, / Ulițele-s deșarte”. Dacă „hanul” e în oraș, mai rămîne de precizat ce înseamnă acel „departe” din versul „Într-un han, departe – „Departe” de ce, sau în raport cu ce? Neîndoielnic, acest „departe” este față de casa sa. „Rar” „povestește” o evadare, o „rătăcire”, o fugă de acasă, o escapadă. Motivul ei rămîne de dedus…

Singura amintire din copilărie, veselă, a lui Bacovia e cea din „Alean”: „Și pocnet lung, și chiot / S-aude-n deal la vii. // C-un zmeu copiii aleargă, / Copil, ca ei, te vezi”. Bucuria e încadrată, totuși, într-o ramă melancolică, căci, înainte și după aceste versuri, poetul spune: „Răsună, trist, de glasuri (trist, pentru el – n.m.) / Cîmpiile pustii, – / (…) / Și plîngi… și-i frig de toamnă…” „Aleanul” său provine din contrastul dintre cele două vîrste: copilăria și maturitatea, în care tocmai intrase. Pînă aci lucrurile le înțelege oricine. Ceea ce nu se mai întîmplă atunci cînd întrebi de ce cea mai veselă amintire a autorului e legată de toamnă, de livezi, de vii. Pentru că, mă grăbesc să răspund, în copilăria sa exista o „vacanță a «culesului»”, similară pînă la un punct cu „practica agricolă” din anii 80. De ea amintește – de asemenea cu regret – un prozator la începutul deceniului trei: „Nu știu dacă nu este numai o părere, sau dacă e chiar realitatea, că astăzi nu se mai sărbătorește, ca odinioară, culesul viilor. Din anii vîrstei de școală îmi aduc aminte, că avem pe atunci o vacanță a «culesului»; evenimentul acesta era ridicat adică la însemnătatea celor mai mari sărbători creștinești”. Sigur, nu era „numai o părere”. În unele locuri, „culesul” își pierduse veselia încă din primul deceniu, dovadă pagina de mai jos: „Dar odată cu ivirea progreselor industrialismului, a zburat veselia de-acum douăzeci de ani (schița din care citez a apărut în 1908)! Azi asiști la culesul viilor, cum ai asista la funcționarea unei fabrici oarecare. O fabrică, unde culegătorii, flăcăi și fete, își îndeplinesc munca lor automatic, tăcuți, cu regularitatea monotonă și hursuză a unor mădulare de mașini, nu cu zburdălnicia zgomotoasă cu care niște vioaie albine adună mierea de pe flori. I-am văzut pe culegători mîncînd răzlețiți cîte un codru de mămăligă și-o bucată de brînză, în mijlocul aceluiași silnic mutism, i-am văzut apoi seara adormind rupți de oboseală, pentru a reîncepe în zorii zilei următoarea corvoadă plicticoasă din ajun. Țăranii culeg astăzi viile noastre cu același entuziasm cu care se taie sarea în ocne. (…) Belșugul nu mai rîde decît în casele puținilor bogați, și rîsul acesta sună fals, în mijlocul unui cadru sumbru de sărăcie generală”. Bacovia a presimțit sfîrșitul fazei idilice din societatea românească, efectul „pîclei” asupra sufletelor.