BAZAR Însemnări din Săptămîna Mare

Constantin CĂLIN

Înțeleg Paștele ca pe un moment de lărgire și înseninare a orizontului spiritual. Nici o altă sărbătoare de peste an nu-l poate concura în măreție și gravitate. Spre Paște urci, – o ascensiune care te mobilizează integral: corp și suflet. Imitație de „via sacra”, triodul (cele zece săptămîni de dinaintea lui) te scoate din deprinderile obișnuite. E drumul anevoios către sinele profund și către o idee: cea a necesității jertfei pentru a obține împăcarea cu propria conștiință, liniștea interioară, „mîntuirea”. S-a spus: focul nu poate arde fără de lemne. La fel, nici flacăra din inimă nu poate fi întreținută fără fapte. Întreabă-te deci ce-ai pus pe foc în acest interval, ce-ai jertfit. Jertfa ta nu poate fi decît mică: cel mai adesea, o simplă abținere. Cînd într-adevăr reușești, nu regreta, dimpotrivă bucură-te, căci, oricît de penibilă, abținerea nu e o pierdere, ci un cîștig moral. Desigur, în astfel de probleme, orice gest e important, dar se cuvine să nu te oprești doar la unul. Totuși (sfat pe care mi-l dau mie însumi) nu încerca mai mult decît poți duce, ca să nu surpi ceea ce-ai construit înlăuntrul tău. Credința e friabilă. Uneori se năruie fără să fi fost zgîlțîită prea tare. Nu întîmplător cuvîntul „cred” a ajuns să însemne ceva ipotetic, echivalentul lui „mi se pare”. Chiar azi, cînd scriu aceste rînduri, am auzit pe cineva spunînd: „Cred că Cutare e așa…” Dorind să-și întărească afirmația, a revenit: „Nu cred, sînt sigur!”

Luni, am asistat la o nouă întîlnire din seria așa – numitelor „Dialoguri academice”, care se desfășoară periodic la Facultatea de Litere. Pretextul l-a constituit lansarea volumului „Raporturi lingvistice româno-germane. Contribuții etimologice”, de Vasile Arvinte (Ed.Egal, 2002). Autorul e profesor consultant la Universitatea „Al.I.Cuza” din Iași. Seria de studenți din care am făcut parte n-a beneficiat de știința sa. Cînd ar fi trebuit să ne predea Istoria limbii era deja trimis lector de limba română la Universitatea „Humboldt” din Berlin. A revenit în țară abia cînd trecusem în anul al cincilea. Și totuși numele și silueta sa mi-au rămas întipărite în memorie încă de atunci. Trecea pe holuri ca un Hamlet în haine gri, silențios și gînditor, cu o mapă subțire sub braț, într-un fel care ne obliga să încetăm rumoarea și să ne tragem lîngă pereții amfiteatrelor, să-i facem pîrtie largă și să-l salutăm. Răspundea din mers, cu un surîs vag, străin. Am terminat studiile fără să-l aud barem o singură dată vorbind, dar cu ideea că reprezintă una din valorile certe ale Universității ieșene. Ulterior, prestigiul său s-a mărit, iar funcțiile de decan și prorector au atras asupra sa priviri curioase, laude și critici. Chiar în cercul prietenilor mei, părerile despre om și profesor erau împărțite. Mihai Drăgan și Ion Apetroaie se refereau la el polemic, motivați de anumite atitudini ale sale, iar colegul Constantin Cojocaru, cercetător meticulos al aceluiași domeniu, – în mod admirativ, cu o convingere care nu îngăduia replica. Se știe, despre oameni importanți ajungi să discuți fie că-i cunoști, fie că nu-i cunoști direct. Despre profesorul Arvinte, am făcut-o și cu Haralambie Mihăescu, reputat latinist și bizantionolog, cu care eram consătean. Din păcate, nu și cu Ioanid Romanescu, care era consăteanul său (din Voinești-Iași). Evident, l-am și citit (altminteri n-aș cuteza să schițez acest portret), atît cît mi-a trebuit pentru cursul de Literatură veche: studiul lingvistic la „Biblia 1688” și volumul „Român, românesc, România” (complementar celui al lui Adolf Armbruster: „Romanitatea românilor. Istoria unei idei”). Dense în referințe și exemple, textele sale au calitatea de a fi foarte bine proporționate. Nimic prea mult sau prea puțin sub aspect teoretic și demonstrativ. Se simte în ele o minte riguroasă, echilibrată, consecventă cu normele și o mînă sigură, capabile să domine materialul. Însă „dicția” sugerată de o pagină sau alta nu e suficientă întotdeauna pentru a-ți da seama de ținuta unui profesor la catedră. De aci, acum, ivindu-se ocazia, interesul de a-l asculta. Ce-am observat? În ciuda celor 75 de ani împliniți, Vasile Arvinte nu pare schimbat în rău față de cel din amintirile mele de student. Fruntea și-a păstrat netezimea, sîngele îi urcă încă în obraji, fața are suficientă mobilitate pentru a alterna rapid masca seriozității și cea distrată. A ascultat cu o răbdare politicoasă, decent, cele șase elogii (după mine, unul sau două, dar mai consistente, ar fi fost de-ajuns!), tatonînd cu privirea ici-colo sala, iar cînd a fost invitat să vorbească, a spus, cu o voce fermă, cîteva lucruri despre munca la realizarea „Atlasului lingvistic al Moldovei” și despre deslușirile pe care le-a adus, într-un studiu recent, unor nume și expresii din opera lui Creangă. Cuvîntul său a durat mai puțin de o jumătate de oră, însă „unghia leului” s-a văzut în două-trei fraze cu caracter axiomatic, între care aceasta: „Trebuie să facem știință pentru adevăr!”.

Acasă, am început imediat lectura „notelor (sale) etimologice”, mai întîi la seria de cuvinte: brai, crihin(ă), crivinaș(ă), fîrțicușă, forțeșă, fîrțigău, fîrțog, hobos, lapăn, șiță, șofilă, șulfă, – toate împrumuturi din limba germană. Pentru mine, o asemenea materie e mereu instructivă și delectabilă, mai ales cînd e bine expusă. Ultima notă, cea despre „șulfă”, se încheie astfel: „Noi adăugăm – spune profesorul Arvinte – că șulfă și șofilă sînt reflexe dialectale românești ale germ. Schofel « marfă proastă, gunoi», adj. schofel «fără valoare, zdrențăros, rău, jalnic etc». Șulfă cu sens depreciativ este adesea prezent în paginile «Academiei Cațavencu»”. Adaug, la rîndul meu, că am întîlnit, printre redactorii unei alte reviste, persoane care foloseau frecvent verbul „a șulfări”, cu înțelesul de „a înșela, a păcăli” și substantivul „șulfan”, cu încîntare – „mare șulfan!” -, adică „hoțoman, ins în stare să iasă bine din orice încurcătură”. Faptul nu m-a surprins, fiindcă „șulfăria” e, pentru mulți, un mod de existență.

Nu-i semăn, de aceea îmi și sare în ochi: e omul care nu poate sta degeaba. Iarna curăță zăpada de pe alee; primăvara taie ramurile uscate ale arborilor; vara plivește straturile de buruieni; toamna mătură frunzele. Făcînd, e în același timp vigilent ca alții să nu distrugă lucrul făcut. Sfătuiește ori, după caz, îi mustră pe copii. Poartă discuții lungi cu vecinii în chestiuni privitoare la administrarea blocului. Deși riscă să se certe cu unii, își susține pînă în pînzele albe opiniile. Are mereu inițiative și nu ratează niciodată prilejul de a interveni: s-a stricat yala de la intrare, trece imediat sau barem asistă la repararea ei. Vin cei de la lifturi ori de la canalizare, merge să le dea indicații. Cu el, casa scărilor nu rămîne niciodată fără lumină. Știe ce se întîmplă înlăuntrul și în afară. A lovit cineva cu mingea parbrizul unei mașini, îl informează pe proprietar. Nu rabdă neglijența, dezordinea, zgomotul. Cînd toate par la locul lor, mai descoperă un smoc de iarbă ce trebuie smuls, o sîrmă de îndreptat în gard, un vreasc de rupt, o piatră de dat la o parte. Mînuiește lopata, hîrlețul, grebla, fierăstrăul, bidineaua. Ceea ce face, face întotdeauna fără bani, voluntar. Chiar dacă pentru unii e, probabil, agasant, îl remarc aci, fiindcă voluntarii sînt din ce în ce mai rari. Fără acești oameni care nu pot sta degeaba, ne-am scufunda în mizerie, am vegeta în cel mai cras egoism.

P.S.: Din cauza omisiunii cîtorva cuvinte, în ultima secvență din „Bazarul” de săptămîna trecută, o anumită descriere a devenit de neînțeles. Forma ei corectă e următoarea: Cel urmărit (de Securitate) este numit „obiectivul”, informatorul e „sursa”, care e „instruită și dirijată” de un ofițer. Aceștia (adică „sursa” și ofițerul) se întîlnesc în cîte o „casă”: „casa Nuța”, „casa Bistrița” etc