Constantin CĂLIN
De două-trei ori pe lună, cutiile de scrisori sînt umplute cu diverse reclame, unele venite cu poșta, altele distribuite de curierii anumitor firme. Care-i reacția celor mai mulți dintre destinatari? Una de refuz iritat, un fel de „Nu mă interesează!” agresiv. Pliantele, foile, broșurile sînt aruncate pe jos, rupte, călcate în picioare, ca-ntr-o răzbunare. E posibil ca în acest fel de a reacționa să se exprime revolta față de niște provocări cărora, din motive pecuniare, nu li se poate da curs. Publicitatea e percepută ca o șicană, dar nu chiar ca o insultă. Ea le amintește de sărăcie, de incapacitatea de a cumpăra. Manifestat în forma descrisă mai sus, însă, acest refuz evocă și o atitudine de închidere, refractară la orice informație. Faptul că n-am bani pentru cutare produs sau cutare serviciu n-ar trebui să mă determine să fiu opac la ceea ce, vreau ori nu vreau, există. Pentru cel curios, publicitatea e instructivă. Citind-o, dau peste noi denumiri, peste termeni tehnici pe care încă nu-i știu. Mă familiarizează cu elementele unei civilizații în faza de implementare. Nu zic că nu există și publicitate nocivă sau redactată într-un mod idiot. Dar – lucru de-a dreptul ciudat – nu asta declanșează în primul rînd gesturile de respingere, ci (motiv pentru care scriu această notă) publicitatea culturală, trimisă de reviste și edituri. În asemenea cazuri, refuzul e, cu anticipație, ferm. Fără cea mai mică verificare. M-am convins de asta intrînd, cu cîteva zile în urmă, într-un bloc la ora întoarcerii locatarilor de la muncă. Holul și casa scărilor erau pline cu taloanele sosite să anunțe apariția unor cărți. Aproape nimeni nu avusese curiozitatea să vadă ce scrie pe ele.
Prima condiție ca să-l citești pe ex-băcăuanul Marcel Marcian, scriitor atipic, complex și complicat, e să ai răbdare. Dificultățile provin atît din tematica scrierilor sale, cît și, mai ales, din stilul său. Fiecare din subiectele abordate are cîteva noduri de dezlegat. Dilemele par inepuizabile. Paradoxal însă, el e foarte sigur în nesiguranța sa, iar tenacitatea în susținerea anumitor ipoteze frizează, nu o dată, prejudecata. În cazul său, maxima „stilul e omul” e pe deplin adevărată. Pe om îl cunosc de vreo treizeci de ani. E un solitar, rezervat și nemulțumit, stări fixate în aspecte somatice caracteristice: un facies uscat și un rictus în care sînt săpate curiozitatea, îndoiala și ironia. Corespondează, stă de vorbă cu ceilalți, dar nici un dialog nu-l întoarce de la monoloagele sale, în care, ca pe poet, „îl urmărește un gînd”, o teză, un cuvînt, un detaliu. Deși caută „lumina tiparului”, scrie, cel mai adesea, ca pentru sine, sau ca pentru un cerc restrîns, format din inși care-i pricep frămîntările și aluziile. Sensurile a ceea ce spune se developează anevoios. Cînd crezi că l-ai dibuit pe unul, se trece la altceva. Cronologia e întreruptă, suspendată. Adnotarea dublează relatarea. După pasaje seci vin aluvionări de impresii, după încetiniri voite – înaintări bruște. Fraza e ca o lesă: cînd întinsă, cînd strînsă, cînd sucită. Răbdare cere, îndeosebi, înclinația autorului, un adevărat viciu, de a se nuanța. Balansurile prelungite între gînduri opuse, reluările și nuanțările fără de sfîrșit ucid atenția celor grăbiți. De aceasta își dau seama, cei dintîi, corectorii articolelor și cărților sale, care nu-și pot face bine treaba decît în doi. Chiar și așa nu e sigur că nu va fi necesară o erată. Merită textele sale asemenea exerciții de răbdare? Înainte de a răspunde la întrebare, am să zic că Marcel Marcian e un scriitor fără noroc. Nenorocul său constă în faptul că nu prea se mai găsesc, inclusiv printre critici, cititori dispuși să depășească dificultăți de natura celor expuse mai sus. Fără îndoială, ceea ce i se întîmplă constituie o nedreptate. La rîndul său, face prea puțin sau nimic pentru a o corecta: își asumă consecințele lipsei de popularitate. Deși compus cu extremă minuție, cele mai multe din textele sale dau impresia de lucruri neterminate, asupra cărora ar putea oricînd reveni. În ciuda strădaniilor de a lămuri ceva pînă la capăt, ele lasă un rest obscur, enigmatic. Care-i cauza? Marcel Marcian vrea prea multe deodată. Vrea, adică, să fie, simultan, memorialist, istoric, eseist, hermeneut, polemist etc. Să ilustreze ipostaze variate și contradictorii. Ambițiile, fricțiunile interioare se reflectă în stil, care, elaborat în exces, pierde din naturalețe. El vrea, apoi, să fie exhaustiv, în limita posibilităților de documentare. Vrea, în fine, ca relevările sale (desfășurate lent) să fie fidele și sub raport literar, intenție care alunecă uneori în afectare sau duce la un consum prea mare de cuvinte.
Dacă treci de aceste obstacole așezate în calea lecturii, dai de un autor în multe privințe exemplar. Marcel Marcian e profund, de o seriozitate puțin obișnuită. Independent și consecvent. Capabil să-și domine contradicțiile. Sionist, dar cu rădăcini definitiv înfipte în România, cum o arată volumul „Între DA și NU” (Ed.Universalia, 2003), care înmănunchează, într-o împletitură tare, articole și evocări scrise de-a lungul unei jumătăți de secol. Pentru adevăr e gata să se războiască (o și face) cu toată lumea inclusiv cu frații săi. Scrupulozitatea sa merge mînă în mînă cu dorința de perfecțiune. Dar în loc să-l impună, exigențele îl marginalizează. Exagerînd doar oleacă, aș putea spune că e cel mai singur dintre scriitorii evrei. Deși nu ne împăcăm într-o serie de chestiuni, îl privesc cu simpatie chiar și atunci cînd, greșind, ar trebui să-i ripostez energic. Mă abțin, căci, într-o lume indiferentă la importanța detaliilor, luptele sale au ceva donquijotesc, dramatic și simpatic. De altfel, înfășurat în propriile-i credințe și iluzii, scriitorul, acum în vîrstă de aproape nouăzeci de ani, seamănă el însuși cu celebrul personaj.
Sărbătorile acestei primăveri (Paștele și Constantin și Elena) mi-au confirmat declinul iremediabil al unei forme de corespondență: nu se mai trimit „vederi”, ca altădată! Eu încă am făcut-o, dar cu o oarecare jenă, motivînd că sînt un om de modă veche. Cu o excepție, în replică, amicii și rudele au recurs la telefon. E o plăcere, dar una diferită. Telefonul nu mă recompensează de lipsa emoției de a deschide nerăbdător un plic cu expeditor, chipurile, anonim, însă cu identitatea mărturisită în interior, de a citi rîndurile unei urări formulate cu grijă pentru „conținut și formă”, ca să nu zic cu dragoste și devotament.
Lasă un răspuns