BAZAR Între planificare și realitate

Constantin CĂLIN

Un aer de fatuitate trece prin comentariile unor confrați referitoare la războiul din Irak. Impresia pe care o lasă e că autorii sînt excesiv de siguri pe ce afirmă. Însă cîtă vreme nu se bazează pe vederea cu ochii proprii, orice relatare e corectă doar în raport cu sursa, iar în atare împrejurări sursele sînt tendențioase. Aritmetica unei părți (fie că e vorba de cîștiguri, fie de pierderi) nu coincide cu a celeilalte. Dar fatuitatea la care făceam aluzie se referă nu numai la amănunte, ci și la interpretări. Unii vor să pară că știu atît cauzele, cît și urmările acestui război. Nimic nu e problematic pentru ei. Eu n-am certitudini. Dimpotrivă, cu cît aflu mai multe, cu atît îndoielile, într-o privință sau alta, sînt mai mari. Mă îndoiesc, de pildă, de idealismul celor care au declanșat actualul război și că el ar avea o dimensiune morală. Mă îndoiesc că democrația de tip american se potrivește Irakului și țărilor din jur. Mă îndoiesc că războiul va aduce pacea în regiune și în lume. Irakul e ca o pradă. Unii vor să-l cucerească, alții să-l sfîșie. Compoziția lui etnică și religioasă îl face vulnerabil. Țara e, apoi, anemiată și exasperată de lungul embargou ce i s-a impus și de permanentizarea „zonelor de excludere aeriană”. Trebuie neapărat să ai o hartă în față ca să înțelegi ce au însemnat acestea: Bagdadul nu era suveran decît pe circa o treime din teritoriul său! Și totuși regimul de acolo a rezistat chiar și în această situație. Oare doar caracterul lui „dictatorial” i-a permis să se mențină? La noi, după pierderea Ardealului de Nord, Carol al II-lea a fost nevoit să abdice. Trebuie așadar să existe și alte motive care au făcut posibilă o asemenea „excepție”, din păcate neînțelese de planificatorii războiului. Motive pe care – ciudată opacitate! – nu le bagă în seamă nici acum cînd (iau un singur exemplu), în locul pronosticatului exod irakian spre țările vecine, se produce o mișcare inversă, de repatriere. Irakienii din toată lumea se întorc să-și apere casele!

Fostul general de securitate Ioan Mihai Pacepa a încercat să le dea irakienilor cea mai rușinoasă sugestie: aceea de a-l trăda pe Saddam Hussein. Autorul „Orizonturilor roșii” este blestemat, se pare, să gîndească trădarea ca pe o meserie lucrativă. Incitările sale nu pot prinde însă decît acolo unde există cîte un Nicolae Militaru sau un Victor Atanasie Stănculescu. Ca român, sînt jenat că ideea trădării vine de la unul de-ai noștri!

Una din surprizele americanilor este aceea că, acolo unde au reușit să pătrundă, n-au fost primiți cu flori! Desigur, li se spusese că vor fi întîmpinați călduros, entuziast, ca niște oaspeți îndelung așteptați. Atenție doar să nu dea mîna cu stînga!… Cine i-a asigurat astfel, i-a înșelat. Irakienii nu-i percep ca pe niște eliberatori. Ei nu vor un bine de acest gen, făcut cu de-a sila. Nu vor distrugeri ca pretext pentru reconstrucții. Nu vor să renunțe la cultura și civilizația lor pentru a le adopta pe cele occidentale. Oricît ne-ar mira, dictatura lui Saddam nu li se pare mai rea decît o eventuală ocupație străină. De altminteri, nici diaspora irakiană, ostilă regimului în funcțiune, nu e prea încîntată de prezența americanilor pe pămîntul țării lor natale, întrucît (în ipoteza unui succes) ea ar putea să se prelungească și după terminarea războiului.

Războiul îmi oferă material pentru lecțiile de jurnalism. La cea mai recentă dintre ele am comentat imaginea lui Bush cînd anunță că a dat ordin să înceapă războiul și pe a lui Saddam de după primul raid american, cînd îi dă replica. Mesajele amîndurora sînt interesante sub aspectul modului de prezentare, începînd de la ținută și decor. Decorul lui Bush e ornat cu suveniruri de familie, fotografii ale soției și fiicelor. Deși evenimentul era dintre cele mai grave, vocea lui e scăzută, ca după încheierea unei socoteli, confesivă. Un fel de a asigura că ceea ce se întreprinde este pentru liniștea căminelor americane și că totul a fost cîntărit înainte de a se face acest pas. Saddam a apărut îmbrăcat cu veston militar și pe cap cu beretă neagră, îngrijorat, dar nu agitat. Lîngă pupitrul de la care vorbește e doar steagul țării. Vocea sa e întunecată și fermă, iar muzica de fond care o însoțește este unduioasă și calmă. Mesajul e similar: concetățeni, nici o grijă, îi voi lovi dur pe agresori, făcîndu-i să-și plîngă ziua cînd au decis să vină aci!

Imaginile propagandistice sînt frecvente în reportajele anumitor televiziuni. Una dintre ele redă scene de la îndepărtarea, într-un orășel ocupat de americani, a portretelor lui Saddam din locurile publice. Ideea nu pare să le fi aparținut localnicilor. Totuși un prim portret e dat jos de unul dintre ei, dar fără violență, cum se întîmpla la noi în decembrie 1989. Un al doilea e scos de pe panou de un soldat și de un localnic. Cînd trag de el, portretul se rupe de la mijlocul feței. Partea de sus rămîne. Înainte de a o smulge și pe aceasta, irakianul, probabil contra unui bacșiș, improvizează o scenă de circ: lovește cu o măturică fruntea lui Saddam: na, na, na! Încearcă să rîdă, dar rîsul nu-i al lui și nici nu-i molipsește pe conaționalii săi din jur. O despărțire de trecut ratată!

Îl ascult pe generalul Tommy Francks. Ține un cuvînt laconic, de cîteva fraze. După el, care se visează un fel de Mac Arthur, totul decurge minunat: „Magnificient!”. Însă Bush a descoperit, după nici o săptămînă de la începerea luptelor, că i-ar mai trebui vreo 70 (șaptezeci) de miliarde de dolari, ca afacerea să se încheie cușer. În vremea asta, în Ruanda, în Burundi, în Mozambic, în Malawi etc., chiar și în „eterna și fascinanta Românie”, sînt oameni care mor de foame, lipsiți de adăpost, de îmbrăcăminte, de mijloace educative. Îl ascult și pe Donald Rumsfeld, autorul celebrei fraze că „Europa e o bucată de pămînt locuibil”, atît! Are o figură cinică, rece, de neamț rău, imposibil de privit mai mult de un minut fără să te treacă fiorii. Vorbește ca pentru sine, mecanic și zîmbește subțire, malițios. În ciuda promisiunilor pe care le face, nu cred o clipă că inima lui e înclinată spre iertare. „Depuneți armele și veți fi grațiați!” e un îndemn sortit să răsune în pustiu.

Extremismul religios al lui Bush provoacă extremismul religios al musulmanilor. „Cruciada” sa duce la declararea de către cealaltă parte a „Jihadului”. Dumnezeu este chemat să însoțească tancurile unora și să vegheze baricadele celorlalți. În tot acest timp, oare, dracul ce face?