BAZAR Junimea care mă întristează

Constantin CĂLIN

În drumul meu pînă la Bibliotecă și înapoi mă încrucișez adesea cu niște tinere care își poartă blugii „în vine”. Bata a coborît pînă la jumătatea feselor. Modă nouă, cică! Om în vîrstă și, pe deasupra, naiv, mă întreb: oare nu le-a văzut nimeni dintr-ai lor înainte de a ieși din casă? Au mame, tați, frați mai mari? Dacă nu le pot corecta pe calea moralei, de ce nu încearcă pe calea esteticii? Adică de ce nu le spun că moda asta, pe cele mai multe, le dezavantajează. Cutare, talie mică, pare și mai mică. Abia în formare, anatomia ei e chinuită degeaba. Cînd o privești ai un gust de fruct imatur, acru. Nimic, cred, stimulator. Cutare, plinuță, lasă să se întrevadă o evoluție spre tipul gras. Strînsă în chinga betei, carnea ei expandează, trece peste aceasta. Cu fiecare pas iese în evidență „șunca”, deloc îmbietoare erotic. Pășesc în spatele uneia și-mi vine să pufnesc, nu de rîs, ci de indignare. E trist ca o fată să gîndească (pentru că așa se întîmplă) că nu poate interesa decît arătîndu-și părul de deasupra noadei! La urma urmelor, ceea ce nu înțeleg astfel de tinere e că noua modă nu le aproprie de statuile cu forme perfecte, ci mai curînd de caricaturi. Și încă un lucru: strada-i pentru toți, inși de vîrste și cu mentalități diferite. De ce să te expui inutil și în loc de admirație (cum merită tinerețea) să produci zîmbete sau repulsii.

Orice manifestare sportivă importantă naște imitatori. În zilele Turului Franței, cîțiva adolescenți din cartierul în care locuiesc și-au scos la vedere bicicletele. Le-au parcat la umbra unui arbore, iar ei au început să discute. Unde să ruleze? Pe aleile din jur, pline de copii ce bat mingea ori desenează pe asfalt? Pe stradă, printre mașini și autobuze? La noi biciclistul nu prea are loc pe unde să meargă. Pe șosea, în aglomerație, riscă să fie accidentat, pe trotuar riscă tot felul de incidente. Nu există o fîșie acordată exclusiv lui, ca-n alte părți. Așa se face că noi nu avem (decît puțini) bicicliști și cicliști, organizați în cluburi, pe echipe. Adolescenții de care am pomenit vor fi discutat despre Armstrong, Ulrich, Baso, Virenque, Voeckler, Karpeț, nicidecum despre un român. De altminteri, nici în alte ramuri de sport nu mai avem celebrități, modele pentru cei tineri. Mediocritate cam pe toate liniile. Lucru și mai grav, educația sportivă a actualei generații tinere e precară. Trupuri vegetale, nelucrate, de viitori supraponderali și astmatici. Stau pe treptele blocurilor la răcoare. Brațele lor nu cunosc uneltele de muncă: secera, coasa, sapa, lopata, mistria, ciocanul. Picioarele zac chircite. Soarele, ploaia, vîntul nu-i bate. Vacanțele îi amorțesc de-a binelea. Nu știu bucuria de a urca un deal, de a străbate o pădure, de a merge prin rouă. Zac înghesuiți pe ciment, scuipă abundent, se hîrjonesc, se insultă. Fapt semnificativ, nu fac efortul să culeagă un fruct din copacii din fața lor. E un cireș, sînt cîțiva corcoduși. De vreo doi-trei ani, nimeni nu se urcă în ei. Ca să te urci îți trebuie putere și curaj.

Junii descriși mai sus, pe care îi văd mereu, sînt urmașii lui Mircea Eliade, care, la vîrsta lor, era „cercetaș” și efectuase „nenumărate călătorii și excursii”. Deschid „Amintirile” sale la pagina care evocă una din aceste experiențe extraordinare: călătoria unui grup de opt băieți cu barca lor de la Tulcea pînă la Mare. „După vreo zece zile, barca era gata. Avea 12 metri, o cabină, trei perechi de rame și un catarg uriaș. Am înscris-o la căpitănia portului, ne-am fotografiat în dreptul ei, împreună cu meșterii care o făcuseră, și într-o Duminică după-amiazi, ca să putem fi admirați de toate cunoștințele din Tulcea, am plecat. Nu adia nici cea mai ușoară briză, și am fost nevoiți să vîslim, din greu. (…) A doua zi dimineață, ca și în zilele următoare, ne-a întîmpinat același văzduh cald și neclintit. Parcă nimic nu mai respira în acea miraculoasă Deltă a Dunării, nu se clătina o frunză. (…) Am ajuns extenuați, lihniți, pentru că ni se terminaseră merindele și rămăsesem cu cîțiva pepeni și un butoiaș cu apă de băut, pe jumătate gol. Și îndată ce am ajuns la mare s-a pornit vîntul. (…) Se întunecase de-a binelea cînd s-a deslănțuit furtuna. Cerul a început să pîlpîie, despicat la răstimpuri de un fulger uriaș care-l străbătea de la un capăt la altul. Trăznetele au început să cadă tot mai aproape de noi. Auzeam uneori scrîșnetul lor scurt, cînd sfredeleau apa, parcă ar fi străpuns-o cu un drug înroșit. Pe atunci iubeam trăznetele. Cu vreo doi ani mai înainte, o furtună de o extraordinară violență ne surprinsese în Carpați, pe Pietrele Arse. Cînd trăznetele au început să cadă la cîțiva zeci de metri de noi, exaltarea mea n-a mai cunoscut margini. M-am cățărat pe o stîncă și am început să cînt, mai mult urlînd, Cavalcada din «Valkiria». Nici în noaptea aceea, pe mare, nu mi-a fost frică de trăznete. Am cîntat și atunci Cavalcada din «Valkiria»”. Deși am citat-o cu scopul de a provoca invidie, mă îndoiesc că pagina de mai sus va produce așa ceva. Tinerii mei n-au auzit de „Valkiria”. Pe pereții blocurilor vecine sînt numai graffiti cu BUG Mafia. Te poți apăra de trăznete cu BUG Mafia?