Constantin CĂLIN
Toată săptămîna, aproape n-a fost „jurnal” de televiziune în care să nu se facă, în vreun fel sau altul, referiri la „cazul doctorului Ciomu”. Le-am dat atenție, mai întîi, pentru că m-a frapat numele „personajului”. „Ciomu” e, după Iorgu Iordan, „«masculinul» lui ciomă, variantă a lui ciumă”. Individul, iată, ilustrează definiția. „Ciuma”, adică răul produs, afectează imaginea tuturor din domeniul său. De aci înainte, multă vreme, nefericiții care vor ajunge pe masa de operații se vor gîndi cu spaimă dacă nu cumva doctorul lor trece printr-o fază similară de sadism. Supărat că l-a înșelat nevasta, că nu i-a intrat odrasla la facultate ori că în noaptea precedentă a pierdut la poker, captiv al unor idei obsedante, malefice, un asemenea ins te transformă în rebut anatomic ori te omoară de-a binelea. Absurd, gestul doctorului Ciomu e al cuiva care își urăște meseria, – poate și pe sine. Problema e cîți „nebuni” ca dînsul continuă să se afle printre „halatele albe”? Greu de spus, de unde și neliniștea… pacienților. Sigur e însă că (vorba unei victime de-a lor din trecut, filologul Vasile Bogrea) e în creștere. Oricum, „legendele” despre ei și eșecurile lor le depășesc pe cele despre medicii cu mîini de aur, ingenioși, devotați, umani.
Abia ieri-alaltăieri, cercetînd atent strada, am realizat ce mare influență psihică are pălăria asupra noilor contingente de purtătoare ale ei. Persoane altminteri anonime încearcă, iar unele chiar reușesc (e drept, nu totdeauna în bine) să atragă atenția asupra lor. Sub pălărie, probabil, fiecare crede că e altcineva decît cea care este: femeia de la 20 de ani, eroina unui film în care n-a jucat sau doamna flămîndă încă de omagii. Pălăria te ridică în ficțiune, iar nevoia de ficțiune e mare în timpuri ca acestea, de un realism brutal. Metamorfozele pe care și le imaginează nu sînt duse întotdeauna pînă la capăt. Una din cauze e lipsa educației estetice. Trebuie să fi vizitat zeci de expoziții, să fi răsfoit vrafuri de albume și reviste de artă ca să știi să porți cu distincție o pălărie. E vorba de formă și de culoare, de jocul de lumini și umbre care îl lasă pe chip. Pălăria subliniază o atitudine, evocă un temperament, un caracter. Cine o poartă trebuie să aibă grijă ca ea să se potrivească mereu cu machiajul, cu silueta și nu în ultimul rînd, cu mersul. Cu pălărie se plutește! Lucrurile stau rareori așa. La anumite ore, strada e plină de pălării desuete, banale, fără nici o notă de originalitate, care fac ridicole orice pretenții de eleganță. Multe ar fi bune pe cîmp la secerat sau la piață. Orașul cere totuși altceva.
N-am bicicletă, dar mă uit la Turul Italiei (Il Giro), al Spaniei (La Vuelta), al Franței (Le tour de France). E un mod simpatic de a călători virtual, de a vedea ceea ce nici cicliștii și nici însoțitorii lor nu văd. Uneori detaliat, alteori larg, panoramic. Privirea lor e ațintită înainte, atentă la variațiile terenului ori la eventualele incidente. N-au răgazul vreunui minut de contemplare. În schimb, stînd în fotoliu, eu văd mult, ca să nu zic totul, atît de jos, cît și de sus. Mai importantă, vederea aeriană e elocventă pentru geometria orașelor și pentru amenajarea teritoriului. Dacă mi-ar sta în putință, i-aș obliga pe toți cei responsabili cu agricultura, apele și pădurile să privească aceste reportaje sportive. Ar avea destule lucruri de remarcat. În ciuda unor prejudecăți, Occidentul e încă verde, sănătos. Nu vezi păduri tăiate, nu vezi pîrloage, nu vezi loturi de mici dimensiuni. Agricultura modernă, mecanizată are o respirație amplă. Patrimoniul agricol e extins la maximum. Locuitorii satelor franceze, de pildă, folosesc, fără să aștepte „indicații de sus”, orice palmă de pămînt. La fel cei italieni sau spanioli. Dacă mi-ar sta în putință, i-aș obliga și pe drumari să privească aceste tururi. S-ar uimi că nu văd „plombe”, „cîrpeli”, erodări, denivelări și că, atunci cînd plouă, ploaia nu băltește pe șosele. În cele din urmă, i-aș obliga și pe primari, ca să-și facă o idee despre urbanizarea satelor (temă ignorată), despre disciplina arhitectonică, desre salubritate. În Franța mai ales, Turul e un eveniment care angajează masiv comunitățile locale. Nici o altă manifestare sportivă nu scoate din case și nu adună (căci vin și alții, de departe) atîta lume. O lume care – spre lauda ei – vrea să știe să se bucure.
Lasă un răspuns