Constantin CĂLIN
Cum l-am sărbătorit pe Eminescu? Fără entuziasm, cu melancolie, în intimitate. N-am un suflet bucuros. Privesc sceptic evoluția anumitor mentalități. Eminescu îmi pare un cult în părăsire. Mai e, oare, o nevoie reală de el? A cîtor inși? Ori de cîte ori îi întreb pe tinerii cu care lucrez cînd au citit ultima dată o poemă de-a sa, le trebuie ceva timp ca să-și amintească. Vorba altui poet: „acestea sînt lucruri din trecut!”. E cutremurător cît de puțin e cunoscut și cît de mică e dorința de a-l cunoaște. A cui e vina pentru această situație? A școlii, a familiilor, a unei părți a presei, și nu în ultimul rînd, a vremurilor pe care le trăim. Nu văd o altă expiere a ei decît întorcîndu-ne la lectură, determinîndu-i și pe alții s-o facă. Eminescu e vast, complex, divers. A te opri la „bucățile” din manuale înseamnă a fi pus doar un picior sub arcanele operei sale. Marile frumuseți sînt departe, în profunzime. Frămîntări pentru a schimba ceea ce-i de schimbat, fără îndoială există. Unii, de pildă, vorbesc despre necesitatea unui Institut Eminescu. De aci ar trebui să vină un impuls spre studiu. Se pare însă că nu sînt specialiștii necesari. Dacă aș fi întrebat, aș propune un experiment simplu și necostisitor: citirea de-a lungul unui an școlar, zi de zi, sub supravegherea unui profesor, a cîte unui poem eminescian. S-ar realiza, probabil, o continuitate de atmosferă, cu efecte spirituale și morale. Ar fi un fel de „reevanghelizare” literară. Pornit dintr-un colegiu sau dintr-o facultate de Litere, experimentul s-ar putea apoi generaliza.
Ajunsesem să-i spun „Inevitabilul”: nu era lansare de carte, vernisaj, ședință de cenaclu, șezătoare literară să nu-l întîlnești și, mai ales, să nu vorbească. Încuraja pe oricine, sincer, dezinteresat: pe unul că-i tînăr, pe altul că „a făcut niște eforturi”, pe al treilea că „nu-i lipsit de talent” ș.a.m.d. A bătut pe umeri zeci de veleitari, a răbdat insistențele unor pisălogi iremediabili, a peripatetizat îndelung cu tot felul de bătrînei dispuși să-l inițieze în legendele locului. Bunăvoința lui n-a vut limite. Cînd i-am reproșat-o, căci mi se părea nefirească și chiar nedreaptă, mi-a răspuns de fiecare dată zîmbind: „Lasă, bre, lasă!…” Se considera un „făcător de pace” într-un domeniu unde nu prea e loc de așa ceva. Lăuda fără teamă de repetare și fără bănuiala că plusul acordat unuia e resimțit de alții ca o pagubă pentru ei. Împăciuitorismul său în anumite chestiuni semăna cu ipocrizia unor popi, care sînt și cu Dumnezeu și cu Mamona. Ostil, din principiu, față de ambiguitățile comportamentale, îi spuneam că așa nu se poate: ori-ori! Îmi răspundea blînd: „Lasă, bre, lasă!…” Acum, el, Octavian Voicu, e bolnav și, în continuare, atoateiertător. N-are ranchiune, n-are revolte, n-are regrete, nu se plînge de ingratitudinea vreunuia dintre cei pe care i-a cultivat. „Am rămas în toate privințele același”, mi-a mărturisit într-o convorbire telefonică. În ciuda diferențelor dintre noi (temperament, opinie, atitudine), îi simt absența. L-aș vrea din nou „inevitabil” și, zău, dacă s-ar întîmpla, nu m-ar mai agasa faptul că-l aud divagînd pe temele sale favorite, preoțind în maniera știută despre oameni și lucruri. Înțeleg că și-a asumat un rol din care nu mai poate să iasă. Deși e în spital, uneori uit de asta și cînd intru într-o librărie sau într-un anticariat, m-aștept să-l găsesc în fața unui raft, ca de-atîtea dăți în trecut, luînd cărțile una cîte una, răsfoindu-le, apropiindu-le de ochi, citind de ici-de colo. Dau doar de umbra sa, care este întipărită în zeci de locuri.
Literar vorbind, ce noutăți a adus începutul de an? Cîteva ieșiri polemice: Buzura contra Pleșu, Nicolae Florescu (directorul „Jurnalului literar”) contra Buzura, Nicolae Gheran contra Pavel Țugui. Fără îndoială sînt „semne bune”. Se cam ajunsese la un soi de mulțumire generală, la o pace pe deasupra aversiunilor, la ignorări reciproce între cei care, sigur, se detestau puternic. Polemicile vor influența lectura. Pentru mine, decepționant ar fi doar ca ele să se stingă repede și ca altele noi să nu mai apară.
Lasă un răspuns