Constantin CĂLIN
Aflat în situația de a trebui să pregătesc pentru tipar volumul doi din „Dosarul Bacovia”, voi publica, în această lună, la rubricile „Bazar” și „Varietăți critice”, numai articole despre opera poetului. Aproape toate acestea au un caracter de glose, divers, care sper să le facă interesante pentru cititor.
„Versuri fără de talent”. „Și-am stat singur supărat/ În zăvoiul decadent,/ Și prin crengile-ncîlcite mi-am notat/ Versuri fără de talent”. Aprecierea aceasta, din „Vînt”, naște o serie de întrebări. Ce înțelege Bacovia prin „versuri fără de talent”?Au vreo legătură cu poemul în care se amintește de ele? „Talentul” e o dispoziție de moment asemănătoare cu „inspirația”? Dacă nu-i o ironie, această autocritică e neobișnuită. Ea evocă un soi de neputință despre care se vorbește doar în jurnalele intime, sub pecetea secretului. Autori care să se refere negativ, în poezii, la versurile altora sînt destui. Bacovia o face, iată, la ale sale, adică recunoaște că are unele zile slabe, seci, inutile. Așa ceva se întîmplă rar. Indiscutabil, formula „versuri fără de talent” denotă modestie, nemulțumire de sine, poate chiar o remușcare pentru timpul pierdut. Spre deosebire de cei care au impresia că tot ce le iese din condei e bun, el își dă seama de ratările sale. Nu ca simplă îndoială, ci categoric. După ce criterii le distinge? Cred că după „sunet” și „greutate”. „Versurile cu talent” vin, parcă, de departe („e depărtat izvorul”, vorba altui scriitor), au o măreție a profunzimii, sună plin; cele „fără” sînt pripite, superficiale, sună gol. Poezia „Vînt” a apărut în 1915. Pe Bacovia problema propriilor versuri, cu sau fără talent, l-a frămîntat în continuare. Una din concluziile la care a ajuns e cuprinsă în următoarea „divagare utilă”: „In poeme de Plumb, acolo sînt neîntrecut…”. Lîngă afirmația sa ar trebui, poate, adăugat că „poemele de Plumb” nu se limitează la volumul cu acest titlu.
Poezia „vană”. „Pe stradă urle viața, și moartea/ Și plîngă poeții poema lor vană…”. Cel care spune aceasta nu e un om de o altă meserie, ci tot un poet. Bacovia a găsit aci cea mai potrivită denumire pentru o poezie dezavuată și de alții înaintea sa. Poezia „vană” l-a dezgustat în mai multe rînduri pe Eminescu. E poezia celor care n-au „nimic de spus” („O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus” – „Icoană și privaz”), „cu versuri goale de cuprins”, a barzilor interesați („Care-ncearcă prin poeme să devină cumularzi” – „Scrisoarea II), cu succes „la plebe” („Oricare cap îngust”). E poezia în care, în locul „simțirilor adevărate”, sînt „niște mofturi” („Odin și Poetul). Pentru Vlahuță, ea e poezia cu fraze „sunătoare și deșarte” („Liniște”), lipsită de gravitate, comodă. Adesea, aceasta e o poezie „romantică”, în care unor lucruri simțite și gîndite prea puțin li se dau proporții exagerate. Sau, altfel spus, în care există o mare diferență între realitatea sentimentelor și aspectul lor literar. E „vană” pentru că e artificială, răspunde unei estetici depășite: un „exercițiu de limbaj”, formal. Ce anume îl îndreptățește pe Bacovia s-o condamne? Propria sa suferință, de care e sigur. De la ea pleacă orice comparație cu ceilalți. Așa stînd lucrurile, a rupe legătura cu cei necalificați moral pentru poezie, a nu-i urma, devine, la un moment dat, un imperativ. Poezia „vană” e poezia falsei sensibilități, mincinoasă, exaltată sau, în anumite împrejurări, agitatorică. Poezie de impostori și oportuniști, pe care Bacovia, evident, nu-i agreează. In epocă, el aparține, ca să folosesc o expresie de-a lui S. Mehedinți, „genului rece”, al celor dezabuzați, care se sustrag curentului majoritar, iritați de notele decamatorii din retorica unor contemporani. „Și cînte poeții poema lor vană…” e cel mai categoric „Nu!” spus de Bacovia acestora, mai puternic decît zeci de articole critice. Un refuz net al poeziei nesincere, care nu corespunde cu existența.
„Sunt lipsuri/ În sîngele meu”. Prima parte a poemului „Idei”, de unde sînt scoase aceste versuri, e o foarte discretă pildă despre bătrînețe ca zbatere între dorință și neputință. Simțurile sînt încă vii, dar lipsește energia care să le susțină: „Cîntec, deasupra cetății,/ Imbătrînire?!/ Eternității i-am zis;/ La muzica asta frumoasă,/ Sunt lipsuri/ În sîngele meu”. Deși ar vrea, Bacovia, fostul amator de baluri, recunoaște că nu se mai poate mișca după ritmurile unei melodii. „Ideea” e mai veche în poemnele sale, căci pe el oboseala l-a secătuit devreme. Versurile citate în capul acestei glose par să rezume un buletin medical în care se consată „predominația limfei” în detrimentul altor elemente. Așadar, deficitul de putere îi impune să fie rezervat. Bătrînețea, lasă să se înțeleagă poetul, e constrîngătoare, se confruntă cu o dublă limită, teama de viitor și nostalgia după tinerețe: „Ingeri, deasupra cetății,/ Emotive,/ Despre ceva mai nou?// Telegraf,/ Telefon din sfere…/ Sunt lipsuri/ In sîngele meu”.
Lasă un răspuns