Constantin CĂLIN
În „Bazarul” din acest colț de pagină, am expus în ultima lună numai „marfă” legată de război. Ea nu va lipsi nici azi, dar nu va fi singura. Încerc să recuperez barem cîteva dintre subiectele despre care am vrut să scriu, însă evenimentele m-au împiedicat s-o fac. Vine, iată, și ziua cînd te întrebi dacă n-ai acordat prea mult timp (ore, zile) „departelui”, adică unui război care se desfășoară pe un alt continent. Nu-i ușor de răspuns. Sînt momente cînd înclin să zic că da, și altele cînd înclin să zic că nu. De ce? Pentru că, oriunde în lume ar avea loc un război, el ne angajează moral pe toți. Dacă ai în tine ideea de dreptate, nu poți rămîne indiferent, fie că războiul se duce la un kilometru, fie la o mie de kilometri. Devii somalez, sîrb, afgan, irakian etc. Oricît de spectaculoasă, victoria agresorului nu poate legitima o injustiție. Scuza pe care mi-o găsesc pentru insistența asupra acestui subiect e că, scriind despre război, n-am făcut-o ca un suporter, cum văd că o fac, ici-colo, unii dintre colegii de breaslă, îndeosebi sedentari, care nu mai prididesc cu împletitul coroanelor de ditirambi. Dimpotrivă, solidar cu cei întristați, eu mă gîndesc mai întîi la aspectele sumbre, la tragediile umane, la „genocidul cultural”. E adevărat, în jurul meu sînt destule probleme grave, dar cu toate astea îmi pasă și de cele ce se întîmplă în Irak, pentru că (așa am învățat!) „istoria începe la Sumer”, iar distrugerea relicvelor ei afectează memoria întregii omeniri. A ignora o astfel de situație, nu-i o atitudine de om civilizat. Îmi pasă, apoi, bineînțeles, de intelectualii irakieni: numai în Bagdad trăiau, înainte de război, vreo trei mii de scriitori și peste o sută de mii de profesori. Care-i soarta lor? Întrebarea nu e retorică și nici – cum s-ar putea crede – sentimentală. Inginerul, doctorul, petrolistul etc. sînt îndreptățiți să întrebe la fel despre confrații lor. Dacă nici de asta nu sîntem capabili, sufletul ni-i mort.
Desigur, ca și din alte evenimente nefericite, dintr-un război se pot învăța multe. Aș vrea să știu o mie și unul de lucruri în legătură cu el: mari și mici. De pildă, care e structura etnică a soldaților americani ce s-au dus în Irak, proveniența lor socială și – de ce nu? – valoarea stimulentelor materiale pe care le-au primit, nu de alta, ci pentru ca să-mi fie clar „ce-i mîna pe ei în luptă”. Deocamdată trebuie să ne mulțumim cu „ce ni se dă”, deși „ce ni se dă” miroase adesea a manipulare. Un exemplu e celebra deja scenă a dărîmării statuii lui Saddam din centrul Bagdadului. Filmată de la nivelul trotuarului, părea rezultatul descătușării unei mulțimi. Văzută de la distanță și de sus, nu mai făcea aceeași impresie. „Mulțimea” era compusă din vreo sută de inși, dintre care mai bine de jumătate jurnaliști. „Regia” s-a trădat, finalmente, cînd, după înfășurarea feței „dictatorului” în steagul american (gest cu efect de gafă politică), a fost găsit (hocus – pocus!), pentru o figură similară, un steag al Irakului de dinainte de 1991. Toate astea numai spontane nu erau!
Postura cea mai ingrată pentru soldatul american ajuns în Irak a fost, cred, aceea în care, vrînd – nevrînd, a ținut tira la ciordeală. Neîndoielnic, acest gen de complicitate era prevăzut în scenarii. Lăsîndu-i pe borfașii orașelor să jefuiască și să-și facă de cap după pofta inimii, armata e scutită de confruntări cu civilii, ocupați unii cu furtul, alții cu apărarea proprietății. În parte, lucrurile au semănat cu cele petrecute la noi în decembrie 1989. Paralela era dinainte stabilită: București – Bagdad; Ceaușescu – Saddam. Cu fie ce nouă zi se dezvăluia ceva care să arate contrastul dintre opulența conducătorilor și sărăcia oamenilor de rînd, ceva care să determine explozia mămăligii irakiene, să învîrtoșeze mînia, să dea frîu liber răzbunării: „Ie-te-te, domnule, ăștia aveau chiuvete daurite, hai să le luăm! Și «tronurile», și canapelele, și vasele decorative, și tablourile, și televizoarele!” (Curios, nimeni n-a luat cărți, nici de la Saddam – care era și scriitor -, nici de la Tarik Aziz!). Privind, revedeam o piesă cunoscută. Ceva totuși nu-mi părea a fi în regulă. Există „Odiosul”, dar lipsea „Sinistra”. Ei bine, presa de la începutul acestei săptămîni m-a liniștit. „Sinistra” e amanta: blondă, lascivă. „Trupele americane au descoperit cuibușorul de nebunii al dictatorului irakian”. De unde și concluzia perspicace și convingătoare: „Saddam (,) animal sexual”!
Cum arată un „dosar de securitate”? Întrebarea am avut-o de mai multe ori în minte, dar am tot amînat să caut răspunsul. Mi-a actualizat-o, recent, profesorul Gheorghe Neagu, care mi-a arătat o copie după dosarul său, obținută de la CNSAS. Lectura textelor presupune familiarizarea cu un anumit cod. Cel urmărit e numit „obiectivul”, informatorul e „sursa”, care e o „casă”: casa „Nuța”, casa „Bistrița” etc. Ofițerul apare cu numele său real, „sursa” – cu numele conspirativ („Monica”, „Dumitru”, „Adi” etc). Trebuie să ai o excelentă memorie a gesturilor și vorbelor proprii dintr-un trecut vechi de 15-20 de ani, ca să deduci cine e. Obiectivul „Negru” (Neagu), de pildă, ar trebui să-și amintească azi cu cine a discutat la 26 septembrie 1988, în piață, despre cuvîntarea de la Timișoara a Tovarășului, ținută cu ocazia deschiderii anului de învățămînt, ca să-și dea seama cine e „sursa” care l-a turnat! Sau, la fel, să-și amintească acum cu cine a discutat la 17 februarie 1989, în magazinul de difuzare a presei, despre lipsa de interes a „numerelor omagiale”. Grele ghicitori! Cum se proceda? Odată obiectivul „luat în lucru”, „sursa” era îndrumată să-l provoace, pentru a-i afla opiniile. „Monica”, „Dumitru”, „Adi” etc., puși să-l urmărească pe profesorul Neagu, sînt un pic cam idioți, dar nu și ticăloși pe de-a-ntregul. Folosesc totuși niște formule considerate grave în „iepocă”: „denigrează politica partidului”, „ținută (atitudine) necorespunzătoare” etc. Dar cînd e să le ilustreze cu exemple, reiese altceva: un portret pozitiv. „Negru” (Neagu) e bun ca profesor de literatură, dezbate și aspectele etice ale operelor literare, făcînd educație, e sigur (uneori excesiv de sigur) pe judecățile de apreciere și mai corect decît mulți alții atît în relația cu elevii, cît și cu colegii, nu suportă ipocrizia, decalajul dintre vorbe și fapte, își exprimă cu voce tare nemulțumirile și îndoielile. O apostilă chiar îi face onoarea de a menționa că: „Elementul întreține relații cu elemente din domeniul culturii aflate în atenția org (anelor) de securitate, cum ar fi: N.Manolescu, Al. Piru și Eugen Simion din București”. „Dosarele de securitate” sînt mai interesante – aș zice – pentru studiul mentalităților, decît pentru cel al biografiilor. Obiectivul „Negru” are toate motivele să se întrebe, cum o și face: „De ce vor fi prăpădit ăia atîția bani să mă urmărească? Ce pericol reprezentam eu, oare?” Părerea mea e că fabricau fantome.
Lasă un răspuns