Constantin CĂLIN
La Bacovia cuvintele „parfum” și „parfumat” se întîlnesc de peste 20 de ori, în versuri și proză. Cu toate acestea, nu pot afirma că poetul era un „senteur”. Nu remarc o vivacitate a mirosului său. Parfumul e o diferență. Își dau seama de ea doar cei obișnuiți cu mișcarea, cei care schimbă locul și „aerul”. Or, Bacovia e în cea mai mare parte a timpului un sedentar, un ins copleșit de problemele sale, care atunci cînd se plimbă în spațiul ce-i este familiar, n-o face adulmecînd. Respiră, și atît! Dacă totuși are o idee despre parfum, aceasta se datorează educației sale, făcută într-o casă cu multe fete, și lecturilor. Cu două excepții (cel din versurile „Parfumul rozelor ude” și „Amar parfum de liliac”), el vorbește despre parfum fără a-i preciza nota particulară. Nu e în curent cu noutățile în domeniu, ca Minulescu, are, în schimb, memoria celor vechi, „economice”, adică ieftine („un parfum economic, de altădată”), modeste („un parfum de modestie de altădată”). Amintirile sale olfactive sînt mai puternice decît senzațiile recente: „Atunci rîdea,/ Băteau aripi de veselie;/ Parfum, polen și histerie, -/ Atunci în parc, și ea venea”. În „De artă”, „efuziile de parfume” sînt trecute (alături de „broșuri”, „bijuterii rare”, „paradoxe” și „nuanțe”) în inventarul său de simbolist. Spre deosebire de un Traian Demetrescu, la el parfumul nu „se agață de nervi și îi chinuiește”. Il percepe (iarăși cu o excepție: „baia parfumată” din „Cubul negru”) cu reținere, după starea de moment, care adesea e melancolică: „Parfum…incendiu violet, și becuri aprinse”; „Și nopți tîrzii…/ Indoliat parfum/ Și secular…”; „Poetizează luna/ Grădina cu parfume, -/ Prozaicile hoarde” etc. Parfumul se acordă cu celelalte „note” ale „atmosferei”: „Plîng viori sentimental…/ E parfum, bomboane/ Și desfrîu de lupanar”. „E parfum” înseamnă parfumul cocotelor, excitant, folosit pentru a seduce, nu cel mai suav. Bacovia (și e, cred, singurul care o face în versuri) nu uită însă nici rolul sanitar, igienic al parfumului, obișnuit în epoca sa (una cu mulți ftizici), în care spasmul erotic era urmat de îngrijorări legate de sănătatea partenerului sau partenerei: „Ea crede c-aș fi atacat…/ Și cînd o sărut se teme,/ Dar sclavă plăcerii, ea geme/ Și cere un lung sărutat.// Pe urmă, cînd spasmul a dispărut,/ Iși udă-n parfum o batistă – / O pune pe gură, și tristă/ Ea șterge un ftizic sărut”. In fine, aș remarca subtila întrebuințare a cuvîntului „parfum” în „Negru”, care e un dublet al poemului „Plumb”, o evocare a dezastrului produs de un incendiu sentimental. Versul penultim e aci, „Parfum de pene arse, și ploua…”. Dacă scena deschisă ar fi fost integral realistă, în mod normal, autorul ar fi trebuit să spună „miros de pene arse”, la fel ca, mai tîrziu, în „Cuptor”: „e miros de cadavre”. Dar pentru că penele sînt ale lui Cupidon, a preferat să spună „parfum”.
Cînd am scris „Cafeaua și ceaiul”, într-un număr mai vechi al „Ziarului de Bacău”, n-am subliniat diferențele de atitudine date de modul lor de folosire. Cînd nu e „cafeluță”, cafeaua se bea fără ceremonial, în grabă, înainte de plecarea la muncă, ca într-unul din poemele celui despre care discut aci: „O cafea neagră… și-o ploaie de gheață,/ Cînd spirtul mai arde culori în odaie – / O privire pe-o carte, pe straie/ Și pasul mă-ndrumă în dimineață”. Ceaiul – într-un mod mai lent, de regulă cu ceva alăturea: chifle, prăjituri, tartine. Intr-o enumerare, Bacovia adaugă și pișcoturile: „Ceaiuri,/ Pișcoturi”. Poetul era obișnuit să bea ceai și cafea. Cafeaua – care e, vorba lui Jules Michelet, „contrariul spirtoaselor” – fără delicii: „Spre seară – citim în „«Dintr-un text comun» -, am luat, în oraș, cîteva cafele într-un local plin de lume”. Faptul să sînt mai multe nu denotă neapărat plăcere. De altfel, se deduce că le-a „luat” ca să nu-l prindă somnul. „Puternic cerebrală, cafeaua e – după caracterizarea aceluiași istoric francez – trezitoare, augmentează claritatea și luciditatea”, lucru care se verifică și în acest caz. Cu totul diferit reacționează însă Bacovia în fața ceaiului. Ceaiul e poetic și erotic. Face parte din preludiile întîlnirilor de dragoste. Amorul lui Sensitif cu Marieta începe de la un „pahar de ceai”. Ceaiul excită simțurile și eliberează dorințele: „Băutura cu lămîie și rom răspîndea un miros îmbătător și intim”. Ceaiul vine să crească, cum observa un contemporan al autorului, „făgăduințele senzualității”. Așa li se întîmplă și celor doi din romanul lui Bacovia: „Se priviră tăcuți, continuînd să bea din licoarea caldă. Rămînea (ca Sensitif – n.a.) să doarmă în acea odaie, chiar din ziua aceea”. Frazele citate mai sus constituie cea mai naturală explicație a insistenței poetului din „:Decembrie”: „Mai spune s-aducă și ceaiul, / Și vino și tu mai aproape „-.
Lasă un răspuns