BAZAR Turn de apărare

Constantin CĂLIN

În prefața la „Tănase Scatiu”, Duiliu Zamfirescu a pus un diagnostic greu de negat: „O amabilă zeflemea învăluie încă totul în această țară tînără și iertătoare”. Țara nu mai e, desigur, așa de tînără, dar zeflemeaua n-a dispărut. Se autogenerează. S-ar putea vorbi de o perpetuă, inepuizabilă dictatură a zeflemelii. Abaterile de la esențial, luarea în deriziune a problemelor grave, maimuțărirea adversarilor, mai ales cînd au dreptate, sînt procedee frecvente, agreate în aproape toate cercurile. Pentru că zeflemeaua nu e numai un mod de a-ți declina responsabilitatea, dar și unul de a-i împiedica pe alții să și-o asume. De aci ambiguitățile, amînările, confuziile.

La Rudolf Suțu („Iașii de odinioară”) dau peste această ironie a lui Kogălniceanu, valabilă încă, dovadă că, după mai bine de un secol, multe dintre obiceiuri au rămas la fel: „De aritmetică nu zic nimica; eram cel din urmă; nici pînă astăzi încă nu știu a aduna, nici a înmulți. Aceasta mi-a stricat foarte mult, căci tocmai adiția și multiplicația sînt foarte folositoare în țara noastră. Fericit acela care știe a aduna și a înmulți, fericit acela care știe ce înseamnă semnele «plus și minus». Un an de slujbă pentru dînsul este ca trei pentru alții”. Dacă totuși vremea a modificat ceva, sînt datele din ultima frază. În zilele noastre ea ar trebui rescrisă așa: „Un an de slujbă pentru dînsul este ca zece pentru alții”.

În „Turneul candidatului”, de C.C.Petrovici, publicat în urmă cu vreo șaptezeci de ani, e citat următorul slogan electoral: „Totul pentru voi, nimic pentru noi!” Așadar: generozitate, putere de abținere, sacrificiu. Cum se vede, acest gen de ipocrizie e vechi. Așa spun toți pînă ajung la putere. După atingerea scopului, termenii sloganului se inversează: „Totul pentru noi, nimic pentru voi!”

„Cinstea e înainte de toate cea mai bună politică”. Cîți pedagogi l-au citit, oare, pe colegul lor care a spus această vorbă memorabilă? Pe politicieni n-are rost să-i mai întreb. Educația celor mai mulți dintre ei nu pare a fi clădită pe noțiunea de cinste.

A gîndi împotrivă înseamnă a gîndi mai sistematic decît a gîndi pentru. Cei ce gîndesc împotriva noastră sînt mai coerenți decît cei ce gîndesc în favoarea noastră. Aceștia din urmă nu consideră necesar să adopte un ton demonstrativ.

„Noi românii – scria cineva la începutul secolului trecut – avem nevoie de evenimente puternice care să ne zguduie (…) și să ne scoată astfel din amorțeala în care, nu se știe anume de ce, sîntem întotdeauna cufundați”. Le-am avut, numai că efervescența de după a durat puțin. Iată s-au împlinit treisprezece ani de la „Revoluția” din 1989. Par însă mult mai mulți. Amorțeala s-a reinstalat, societatea civilă nu se vede, opinia publică e mută, neîncrederea în clasa politică și în sindicate s-a generalizat. Nici o idee mare de interes colectiv nu prinde. Mișcarea, cîtă există, se face, aproape în totalitate, sub impulsul egoismului.

„- Deschideți închisorile!” Așa ar trebui să li se strige guvernanților, căci, după relatările presei, hoții cei mari se află afară, liberi și prosperi. Mulți din cei care sînt înăuntru au furat doar pentru pîine.

Într-un apel pacifist al socialiștilor români de dinaintea primului război mondial era divulgat faptul că „toată politica noastră externă nu este dominată de factori care se găsesc în interiorul țării, ci de o putere externă”. Atunci aceasta se numea Austria. După două decenii, ea s-a numit Germania. Astăzi acea „putere externă” e America. Lucrul se vede cu ochiul liber, dar nu mai e criticat, fiindcă acum „socialiștii” români se află la Putere.

Ce se mai întîmplă cu clasa muncitoare? Muncește – spuneau recent doi autori francezi – mai puțin dificil decît altădată, dar într-o tensiune mai mare. Și la ei, ca și la noi, se simte ruptura dintre generații. La „Droit d’auteurs”, lîngă cărțile lor, a mai fost prezentată o a treia, despre „Greva în Franța”. După 1945, s-a remarcat, greva a devenit „o instituție”, „un motor al raporturilor socilale” și „un veritabil instrument de negociere”. Deși se exprimă economic, cel mai adesea ea cumulează și alte nemulțumiri. Nu pot să nu mă întreb, cine mai studiază azi, în România, clasa muncitoare?

Printre fișele mele de politică mai vechi, am dat de una cu următorul citat extrasă dintr-o declarație făcută de Petre Roman, la Malmo (Suedia), în 7 iunie 1997: „Noi avem o durere pe care vrem s-o transformăm în bucurie: intrarea în NATO”. Ce vorbe mari, teatrale. Auzi la el : „durere”, „bucurie”!

Mă îngrijorează faptul că nu mă regăsesc cîtuși de puțin în rezultatele diverselor sondaje. Trăiesc ca majoritatea cetățenilor acestei țări, dar ceea ce simt nu se reflectă în răspunsurile majorității din sondaje. Nu sînt singurul care face această constatare. Concluzia spre care mă împing atare diferențe e că, cel mai adesea, așa-zisele sondaje sînt, în fapt, niște sonde propagandistice, diversiuni de un gen sau altul, expresii statistice ale dezideratelor celor ce le-au comandat.

Politica trebuie să se conducă după morală, în care intră și tradiția, nu numai după interesele pe termen scurt, – aceasta a fost ideea ce s-a degajat din observația recentă a președintelui Franței referitoare la proamericanismul nostru ostentativ, automat, observație pe care unii, în loc să întindă și celălalt obraz, de rușine, s-au precipitat să o califice drept ofensă.

Ce bine e ca în zile de cumpănă să ai lîngă tine și să recitești cărțile unor istorici celebri. Sînt lecturi care induc o stare de calm. Cînd lumea s-a dezlănțuit și unii latră a război, îmi fac turn de apărare din Tacit, Plutarh, Suetoniu, Miron Costin, Iorga…