Constantin CĂLIN
Vara asta nu l-am mai auzit strigat: „Decebal!” Era singurul între copiii din jurul blocului cu un nume istoric. Printre Vasilici, Ionuți, Georgei și Victorași, Decebal suna oarecum ciudat. Nu știu el cum se simțea, dar eu bănuiam că trebuie să fie destul de stingher. Cu un asemenea nume, lumea te ia imediat la ochi. Nu poți să te cațări, să te murdărești, să faci o năzbîtie, cum fac ceilalți, că îndată auzi: „Decebal, dă-te jos din copac!”, „Decebal, lasă mingea, termină joaca!” etc. Cum nu sînt zece Decebali, ca să pretinzi că n-ai înțeles despre cine este vorba, n-ai încotro, părăsești echipa, cobori, te duci supărat ori rușinat în casă. Nu l-am văzut niciodată: era frumos, era urît; era atletic, era pricăjit? Un asemenea nume cere niște calități. Le ai, impresionezi; nu le ai, ești luat drept caricatura celebrului personaj. Deși curios să știu cine îi sînt părinții, prins cu alte treburi, am amînat să mă interesez. Fără îndoială, merita.
Moda numelor istorice nu mai e actuală. A fost în urmă cu mai bine de un secol. Atunci, nu o dată, numele evocau idei. De pildă, ziarista care semna cu pseudonimul Laura Vampa, vara și soția băcăuanului Eugen Vaian, se numea, la botez, Libertatea Bruteanu. În arhivele locale am găsit cîteva cazuri foarte interesante. Între copiii născuți în 1880, unul e „Marat Castius Ionițiu Movilă”. Cele trei prenume reprezintă o combinație de istorie antică, medie și modernă. Marat trimite la Revoluția Franceză din 1789, Castius (Cassius?) la epoca lui Cezar sau la o exigență morală existentă la romani, Io(a)nițiu la istoria Asaneștilor. În anul următor, în aceeași familie, se naște „Rezurecția (Luța) Movilă”. Și aci, primul nume arată voința tatălui, institutorul Gheorghe Movilă, de a impune o idee. „Rezurecția” e, în fapt, Resurecția, adică Renașterea. Învierea. Dar Luța? Luța reia numele mamei (Luța Movilă), care îi fusese dat ei de părinți, probabil, din admirație față de un personaj din teatrul lui Alecsandri. Și mai frapant e exemplul lui „Gambeta sîn Avram David Berimberg”, de religie israelită, născut în 1878. De regulă, evreii folosesc pentru copiii lor nume scoase din Vechiul Testament. Declarîndu-și băiatul „Gambeta”, Avram David Berimberg, un comerciant, dovedea două lucruri: că e în curent cu viața politică franceză și că-l simpatizează pe omul cel mai în vogă, republicanul Leon Gambetta, care va deveni președintele Consiliului de Miniștri, în 1881: „nemuritorul Gambetta” (a murit în 1882, la 64 de ani), cel căruia Cațavencu, din „O scrisoare pierdută” (jucată în premieră la 13 noiembrie 1884), îi atribuie eronat, maxima „Scopul scuză mijloacele”. „Gambeta sîn Avram David Berimberg” mai atrage o dată atenția, în 1916, cînd, din devotament pentru locul nașterii, își schimbă numele în „Gambeta Bistrițanu”.
Despre numele meu, Constantin, am scris, în „Despre șapcă și alte lucruri demodate”, cîteva pagini cu titlul „Nume de împărat”. E un subiect de care nu m-am despărțit. Înclinat spre amintiri, azi îl gîndesc altfel.
În satul în care m-am născut, aproape toți Constantinii erau strigați „Costică”. Unui frate de-al mamei îi spuneam „Costică al Mămuchii”. Cu două case mai jos de mine stătea „Costică a Mizii” (Constantin T. Ciubotaru, devenit prozator și dramaturg). Coleg și prieten îmi era „Costică Moraru”. Părinții, vecinii, rudele mă numeau, bineînțeles, Costică. La școală cînd se striga catalogul eram Constantin, dar în pauze Costică. Prima schimbare s-a produs în Liceul Militar. Acolo, Călin mi-a fost și nume și prenume. Plus nelipsita poreclă: „Peci”, de la Petchowski, un renumit fotbalist român al acelei vremi, a cărui caricatură benevolă eram. Pe teren, făceam eforturi să-mi curbez gambele, să conduc și să lovesc mingea cu partea exterioară a labei piciorului. „Peci” am rămas și în Școala Militară, unde foștii mei colegi de liceu formau majoritatea.
În facultate mai des decît numele de buletin era cognomenul de „Padre”, dedus, poate, din ținuta vestimentară (purtam cămăși negre, care aveau guler cu ștaif, înalt, rigid) și din cea morală (cu destul apret și asta). Nu știu exact cine mi l-a inventat: D. Condrea sau Remus Zăstroiu? Ultimul, eminent cercetător literar, cu care continui să țin legătura, îl mai folosește și azi în convorbiri și în scrisori. Primii colegi de cameră (N.V.Turcu, Silviu Sanie, Tudor Ghideanu) îmi spuneau „File”. Ce însemna? Ei (cei trei și cu Ioan Mitrea, care, băiat de la țară, ca și mine, îmi zicea „Costică”) erau istorici, filozofi, iar eu eram, chipurile, filologul!
Iubita din studenție, viitoare doctoriță, mi-a revelat ce simplu, frumos și confortabil sună „Constantin”. Realizam, în sfîrșit, că numele meu are zece litere și cît de bine leagă cele trei vocale (o, a, i) consoanele. Botezul următor a trecut prin mîna neveste-mi: „Costel”, o drăgălășenie neașteptată, cu care m-am deprins destul de greu. Ulterior, un nume preluat și de alții. L-am acceptat (cum altminteri?), dar nu mă recomand niciodată cu el: e orășenizat, cam rimează cu vesel, are o anume glazură. „Costel” îmi evocă afișele de bal din tinerețe: „Cîntă Costel Stîngaciu”! Un viorist din Dolhasca, reputat, șeful unei orchestre. Variațiile numelui nu se opresc aci. Pentru amicul Constantin Trandafir, autorul mai multor volume de critică, „un hîtru bun de glume”, sînt „Tase” (el fiind tot așa). Sergiu Adam mi se adresează, uneori și în public, cu „Costache”. Ca o distincție sau ca o ironie, unii pun un „coane” în față: „coane Costache”, care dă iluzia unei boierii fictive. Să nu uit: pe la treizeci de ani, un viitor dușman, mai mare decît mine, nu mă scotea din „Nea Titi”, cu rezonanțe sudiste.
Numele (cu toate deformările lor) spun multe despre noi: din ce mediu venim, cum trăim, cum ne văd ceilalți, cît ne respectăm și cît sîntem de respectați. Slavă Domnului, Constantin e un nume pe care nici cei mai răi nu-l pot urîți!
Lasă un răspuns