Constantin CĂLIN
Aveam aproape treisprezece ani cînd a murit I.V.Stalin. Îmi amintesc plînsul cu sughițuri al unei învățătoare, plecarea mai devreme de la școală, bătaia clopotelor și, simultan, țipătul lung, de trei minute, al sirenei fabricii din satul vecin și al trenurilor oprite din mers. Era 9 martie 1953, zi de luni, ora 11. Am fost mișcat și nu prea. Nu-i iubeam pe ruși, pentru că, la venirea lor, a trebuit să ne evacuăm, eveniment în urma căruia familia mea a ajuns și mai săracă decît pînă atunci. În casa noastră nu se vorbea în nici un fel despre Stalin. O singură dată i-a fost pomenit numele. Tata a cumpărat, fără acte, niște pămînt de la un cumnat de-al său. Acela s-a jurat: „Bade, Stalin de-ar veni să-mi spună să ți-l cer înapoi, n-am s-o fac!”. Am înțeles că Stalin e cineva atotputernic, mai tare chiar decît reieșea din manualele noastre. Slava i s-a prelungit cîțiva ani și după moarte. La terminarea liceului, obligat să urmez o școală militară, am nimerit în cea din Orașul Stalin (Brașov)! Apoi, în facultate, învățînd gramatica după „Limba romînă contemporană” de Iorgu Iordan, m-am lovit, inevitabil, de prima frază a „Introducerii” scrise de acesta, care suna astfel: „Lucrările lui I.V.Stalin cu privire la lingvistică, apărute în 1950, au determinat o cotitură radicală în știința limbii, nu numai în Uniunea Sovietică, ci și în țările de democrație populară, printre care se numără și Republica Populară Romînă, precum și pretutindeni aiurea unde există lingviști progresiști”. Lucrările la care academicianul profesor făcea referire erau cuprinse în volumul „Marxismul și problemele lingvisticii”, indicat în bibliografia obligatorie, dezbătut într-o sesiune generală a Academiei, menit să influențeze activitatea didactică a profesorilor de limba română. Reversul, critica lui Stalin și a operelor sale, a venit destul de tîrziu, lucruri cu adevărat șocante citind abia în presa sovietică de după 1985, în așa-numita perioadă de „glasnost”, cînd puteam (azi nu mai pot) să mă abonez la „Spoutnik”, „Les nouvelles de Moscou”, „Lettre sovietique” (dispărută) și altele. Ce s-a întîmplat? Adulației de deceniul cinci i-a luat locul demonizarea. Mitologia pozitivă a fost înlocuită cu o mitologie negativă, iar atributele lingușitoare cu denigrările cele mai teribile. „Tătucul” a devenit „Tiranul”! Contrastele sînt prea mari ca să nu trezească mirarea și dorința de a fi explicate.
Cu asemenea amintiri și gînduri, am văzut, zilele trecute, un lung documentar francez despre cele două morți ale lui Stalin: cea din 2 martie 1953 (dar anunțată abia în seara de 5) și cea cînd a fost scos din Mausoleu. Dintre multele mărturii făcute cu ocazia filmărilor, cea mai impresionantă mi s-a părut a doctorului Serghei Dubov, care l-a pregătit medical în ambele dăți. Acesta a vorbit cu o emoție încă vie de marea ezitare pe care a avut-o atunci cînd a trebuit să aplice prima lovitură de scalpel pentru a-l autopsia, iar a doua oară pentru a-l trece în sarcofag. Un fapt neașteptat, incredibil pentru rusul postbelic, moartea lui Stalin a produs o isterie colectivă. În Moscova, la auzul dureroasei vești, peste cinci milioane de oameni și-au părăsit casele și au ieșit, spontan, pe străzi. În prima zi, din cauza mișcărilor haotice ale mulțimii, vreo mie dintre ei au murit. Apoi s-a făcut ordine și fluviul uman a trecut prin fața catafalcului cu cel defunct: chipuri răvășite de durere, înlăcrimate, disperate. Filmul nu clarifică pe deplin povestea sfîrșitului lui Stalin, un personaj enigmatic. Ducea o viață austeră, în „dacia” (vila) sa, citind mult, clasici și contemporani, și văzînd cîte un film. Au fost perioade, ca de pildă în timpul războiului, cînd muncea și cîte optsprezece ore pe zi. Multe, grave, erorile sale – releva un istoric – decurg din concepția că politica trebuie să aibă un caracter științific, implacabil. Dogmatizarea extremă nu ține seama însă de nici o realitate. Poate să piară lumea, ideea să triumfe! Stalin e un subiect vechi de meditație. După film, m-am simțit îndemnat să revăd cum apare el în jurnalele unor scriitori români, locuri mai ferite de ipocrizia literaturii ocazionale. Sper ca „spiciurile” să fie instructive. Iată ce notează Mihail Sebastian la 24 ianuarie 1940: „L-am visat noaptea trecută pe Stalin. Avea un aer de țăran rus cumsecade și eu mă miram de atîta simplitate”. Tot în vis îl vede și Gala Galaction, la 30 septembrie 1943: „Am visat încă o dată că sînt printre bolșevici. De data aceasta am văzut clar capul lui Stalin. Tovarășul rîdea!”. La 9 martie 1947, același autor justifică aerul de glorificare ce străbătea literatura rusă a momentului: „Tot ce se scrie exaltează poporul rus, patria rusă și pe batiușca Stalin!… Este o legitimă și uriașă exaltare! Au biruit! Au trecut pe lîngă abisul morții! Au dat peste cap monstruoasa, gigantica mașină de război, pornită asupra lor de arhienergumenul Hitler! Au dreptul să cînte și să dănțuiască 30-40 de ani!” Tot Gala Galaction, la auzirea veștilor că Stalin, „păstorul din Kremlin”, a căzut „lovit de hemoragie cerebrală și de paralizie” și că a murit, îl pune în rugăciunile sale: „M-am rugat pentru el și aseară (joi, 5 martie 1953) și azi de dimineață (vineri, 6 martie 1953)”. Ca preot, observă, într-o fotografie de ziar, de luni 9 martie1953, și deplînge faptul că mîinile lui Stalin nu au fost împreunate creștinește, în obișnuitul „pact de smerenie și implorare”, ci stau de o parte și de alta a trupului: „Mîinile lui Iosif Vissarionovici nu duc nimic (adică icoană, cruce, mătănii – n.m.), nu se cunosc una pe alta, nu se întîlnesc decît în neant! Sărman Iosif Vissarionovici!…”
Din aceeași epocă, există și însemnări critice despre Stalin, nu prea multe, datorate unor scriitori decepționați de cursul pe care l-a luat socialismul. Miron Radu Paraschivescu, de pildă, în „Jurnalul unui cobai”, consideră (un an înainte de moartea lui Stalin) teoriile economice ale acestuia drept niște „penibile gogoși”, ieșite parcă din mintea unui personaj satiric din piesa „Orice naș își are nașul”, de Al. N. Ostrovski. El reia opinia lui Leon Troțki că „socialismul a fost trădat de mult de Stalin”. „«Marele organizator al defetei» și-a desăvîrșit total opera, reușind nu numai să trădeze idealurile socialismului, dar să-l și compromită și să-l transforme într-un imperialism crud și rapace, specific rusesc”. De asemenea, există și anecdote, apărute chiar în zilele de doliu. Pericle Martinescu, în „7 ani cît 70”, o consemnează pe aceasta de mai jos: „Noul guvern sovietic a găsit printre hîrtiile lui Stalin un testament în care el își exprima dorința de a fi înmormîntat la Ierusalim. Spre a-i satisface ultima dorință, guvernul s-a adresat forurilor respective, convocîndu-i de îndată pe toți capii bisericii creștine, ebraice și musulmane din URSS. Fiind încunoștințați despre ce este vorba, toți au răspuns în cor: «Nu se poate!». De ce nu se poate – n-au vrut să spună, dar au sfătuit guvernul sovietic să se adreseze Patriarhului de la Ierusalim. Adresîndu-se acestui înalt prelat, guvernul a primit același răspuns: „Nu se poate!” Fiind întrebat de ce nu se poate, Patriarhul a răspuns: «Nu se poate, fiindcă acum 2000 de ani a mai fost înmormîntat un comunist aici, și a înviat după trei zile!…»”.
Mai interesantă e, însă, următoarea explicație dată de Petre Pandrea, în „Memoriile mandarinului valah”, despre „marxismul teologal” al lui Stalin: „Nu este absolut întîmplător faptul că Iosif Vissarionovici Stalin a avut în adolescența sa o pregătire teologică. Avînd o mamă bigotă, idealul ei a fost să-și vadă pruncul, preot. După o copilărie evlavioasă pînă la 11 ani, Stalin a intrat în «fabrica de popi», la seminar. Acolo a absolvit 5-6 ani. Amintirile din copilărie și adolescență sînt indelebile. Spre bătrînețe omul face frecvent fenomen psihologic de involuție. G. Ibrăileanu, marele nostru critic, armean de origine, cerea mîncăruri pipărate armenești, de la soția lui româncă, deși făcuse o viață întreagă apologia specificului național român și apologia moldovenismului în cadrul culturii române. Ca și armeanul subtil, adoratul Garabet Ibrăileanu, și georgianul sumbru, Stalin, a făcut un fenomen de involuție, revenind la idealuri călugărești de seminarist, proclamînd pauperitatea, obediența și chiar o anumită castitate a vastei sale mînăstiri, cu 200 milioane de monahi, unde oficia un stareț generalissim, în odăjdii militar-sacerdotale, tămîiat ca geniu sublim și îndrumător”.
În fine, lăsînd deoparte destule „spicuiri”, aș atrage atenția asupra unei informații ținînd de domeniul curiozităților sau, mai degrabă, al „ironiilor istoriei”, reținute de eseistul Traian Chelariu (al cărui jurnal a fost publicat recent sub titlul „Strada lebedei nr.8”), la 28 septembrie 1958, dintr-o relatare a profesorului Vintilă Mihăilescu, care tocmai se întorsese de la Moscova: „Mausoleul în care se găsesc Lenin și Stalin (nu în sicrie de sticlă etanșe, ci culcați, pur și simplu, ca pe catafalc), e construit de un moldovean din Tiraspol”!
Lasă un răspuns