Constantin CĂLIN
Mă îndemn cu aceste cuvinte din titlul unei cărți celebre pentru a debloca niște amintiri de la două evenimente funebre pe care nu le-am povestit nicăieri. Curînd se împlinește un an de la moartea vărului meu Valeriu Popovici. A fost profesor de matematică într-un sat pomenit în toate cărțile despre Ștefan del Mare: Reuseni. Pare puțin, dar ca să ajungă aci a trebuit să se zbată mult. Agitată, biografia sa are o serie de elemente comune cu ale altor inși trecuți de 60 de ani. Orfan de tată, a îndurat vicisitudinile perioadei postbelice. După școala generală, foarte devreme, s-a întreținut singur, intrînd, cum se spunea atunci, în „cîmpul muncii”. Ziua derulator la Combinatul de Prelucrarea Lemnului din Suceava, seara elev la liceu. A lucrat și la Onești, pe-o macara. Și-ntr-un loc și-n celălalt, – condiții de viață și de studiu precare. Mîncare frugală, improvizată, cazare în chilere întunecoase, reci, umede, cu sobe de fier adesea fără lemne, sau în barăci aglomerate, cu pereți subțiri și cu becuri mici, chioare. În epocă era totuși un curent optimist, stimulator, care îi împingea pe tineri spre învățătură. Nevoia de „cadre” deschidea larg porțile facultăților și institutelor pedagogice recent înființate. În acest climat a mers Valeriu la facultate. Acolo a cunoscut-o pe Meluzina, o colegă din Bihor, fată sănătoasă, un caracter puternic. Mariajul lor seamănă cu al miilor de tineri care s-au unit pe deasupra prejudecăților regionale. Contrastant (el mereu sub tensiune, ardent, imprevizibil; ea calmă, limpede și tenace), cuplul lor a evoluat normal, fără a fi scutit de rigorile navetelor și de obișnuitele probleme ale unei familii cu patru copii. Și așa, cu dese momente de eroism invizibil, s-a dus o viață. A murit în dricul verii. În ziua înmormîntării, la amiază, soarele ardea necruțător. Sicriul a fost scos din casă și așezat în mijlocul curții. Au urmat două scene tulburătoare. Prima era ca dintr-un film neorealist italian. Toropiți de căldură, cei veniți să-l însoțească pe Valeriu „pe ultimul drum” se retrăseseră la umbra copacilor, a gardurilor, a gangurilor. În așteptarea momentului ca preoții să-și înceapă slujba, se făcuse o liniște subțire de se auzea zborul fluturilor și al albinelor. În tăcerea asta, lîngă sicriu și-a făcut apariția Ana-Maria, cea mai mică dintre fetele lui Valeriu. Singură. A deschis o umbrelă și a rămas înmărmurită la căpătîi. Liniștea, golul din jur, contrastul dintre albul incandescent al luminii și negrul doliului și al umbrelei dădeau un contur tragic gestului ei de o infinită tandrețe. A doua scenă părea desprinsă dintr-un film etnografic. Dreaptă, fără lacrimi, tare, Meluzina a început să împartă colaci (mari, albi, rotunzi) și ștergare rudelor și consătenilor, peste o sută, lucru, prin proporții, neobișnuit în partea locului, care induce o stare de împăcare deplină cu cel decedat. Cineva de lîngă mine a făcut niște reflecții îngrijorate despre costul unei asemenea înmormîntări. Nu cunoștea prea bine generozitatea, împinsă uneori pînă la sacrificiu, a vărului meu.
În urmă cu o lună a murit și Leon, fratele cel mare al lui Valeriu. Temperament diferit față de al acestuia: blînd, reținut, discret. „Rușinos”, – îl caracteriza mama. Viața lui a ars la foc potolit, fără mari răscoliri. A evoluat aproape linear. După școala din sat, a urmat liceul, apoi „s-a făcut ofițer”. Urcușul lui a fost o carieră militară spre sfîrșitul căreia a obținut gradul de locotenent-colonel. Mă despărțeau de el zece ani și destule opinii politice, intelectuale, sociale. Îl pot, de aceea, comenta cu obiectivitate. Era un om al datoriei, exact, metodic, cu puternice convingeri patriotice. În orice împrejurare, gîndea și se comporta ca un militar: consecvent, ferm, moderat. Eu mă aventuram pe valurile informațiilor recente, el se oprea la geamandurile ideilor primite. Nu l-am auzit niciodată să critice armata, în timp ce eu și nevastă-sa, Artemiza, învățătoare, criticam adesea școala. Și nu numai școala! Se abținea însă să-mi sancționeze opiniile. Roșind puternic, odată totuși, după nu mai știu care articol de-al meu, mi-a zis: „Mă, tu ungur!”. Anumite „deschideri” i se păreau inacceptabile. Era „naționalist” în marginile stabilite de educația sa, cît și de tradiția moștenită pe linie paternă: Popovicii au în ascendența lor numeroși popi și dascăli. Rădăcina lor e adînc înfiptă în pămîntul Bucovinei. Moartea trezește amintirile. Cineva îmi evocă o întîmplare senzațională din trecutul lui Leon. În timpul evacuării din vara lui 1944, el a încercat să se întoarcă acasă trecînd Suceava în înot. De pe pod, una din santinelele ruse l-a ochit și a tras. Glonțul i-a găurit țuguiul pălăriuței care o avea pe cap. Altcineva îmi povestește drumurile pe care le-a făcut, împreună cu tata, „în jos”, pînă în Oltenia, în timpul foametei: călătorii pe acoperișul vagoanelor supraaglomerate, oboseală, teamă de hoți. O experiență dură, epică. La rîndul ei, Artemiza îmi relatează despre starea lui din ultimile zile. Strivit de durere și incapabil s-o mai suporte, a strigat-o îndelung pe mama lui: „Mamă, mămuță!”. Vasile, frate-su, izbucnește în plîns. Lacrimile îi inundă fața adînc brăzdată. „Costică (îmi spune printre sughițuri), am rămas singur!” Vorbele lui trădează o indescriptibilă panică. Înțeleg: condiția de supraviețuitor nu-i prea fericită!
După slujba de-acasă și cea de la biserică, Leon a fost dus „în deal la cimitir”, un „loc cu verdeață”, cu vișini pe rod, îngrijit. Cu fața în soare, l-am ascultat pe preotul satului, un orator viguros, avîntat, moralizator aspru, cu influență asupra comunității pe care o păstorește. Dincolo de primul cerc al ascultătorilor, liniștea era și mai mare. Lume cuviincioasă. Aci, la Udeștii – Sucevei, ceremoniile mortuare nu sînt perturbate de cerșetori.
Lasă un răspuns