Glose (5)
Constantin CĂLIN
„Omul modern are nevoie de o mulțime de mijloace excitante și liniștitoare (calmante)”, admite Wilhelm Stekel, un psihoterapeut celebru la începutul secolului XX. Între excitantele cele mai larg folosite se numără cafeaua și tutunul, îndeosebi sub formă de țigară. Despre cafea am scris altădată. Despre tutun (care e și calmant) o voi face acum, intrînd direct în subiect. Subiectul e, bineînțeles, opera lui Bacovia. Din tinerețe și pînă spre sfîrșitul zilelor, poetul a fost un fumător. La început fuma țigări făcute din tutun bectimis, păstrat în cutii. Pregătirea lor cerea o oarecare răbdare: trebuiau răsucite și lipite ducînd limba de-a lungul foiței, iar dacă din capete ieșeau fire, numite „mustăți”, acestea erau tăiate cu foarfecele. Mai tîrziu fuma țigări din pachete. Fără îndoială, cu voluptate. Dovadă, ce evocator și ce glorios, aș zice, sună la el versurile 9 și 10 din „Seară tristă”: „Prin fumul de țigări, ca-n nouri, / Gîndeam la lumi ce nu există”. Ușor de imaginat: reflecția venea după epuizarea discuțiilor, pe un fond de oboseală, de amorțire a vervei. În astfel de situații, fumatul e un complement al limbajului sau un substitut al lui. Scriitorii l-au elogiat în fel și chip, incluzîndu-l printre ritualurile lor. „…Cine nu fumează nu este om deplin”, decreta, într-un vers, Macedonski, fumător împătimit și victimă ilustră a fumatului. Se pare că muzei îi place fumul, că o stimulează. „Mi-am cumpărat o țigaretă lungă, lungă – și toată ziua fumez țigară…”, îi scria Pincio unui prieten de-al său. „Ce gînduri se strecoară prin fumul cel albastru!…” „Tutunul e foarte bun… E atît de bun uneori…”, spune oftînd un personaj dintr-o nuvelă de G. M. Vlădescu. Acest „uneori” înseamnă „în momentele dificile”, de care au parte, nu o dată, poate chiar mai des decît alții, și poeții: singurătate, tristețe, sărăcie. O astfel de întîmplare, în care tutunul are rolul doar de a atenua suferința, e descrisă de Traian Demetrescu în schița „Foamea”. „În buzunar n-aveam decît o țigare uitată, – o iluzie, un pic de noroc, păstrat fără să știu. Am fumat-o, – sălbăticește”. Grozavă în ceasurile amare, țigara (și mă întorc din nou la Bacovia) e, de asemenea, o însoțitoare potrivită în cele de bunătate sufletească, indiferență, plictiseală, lene sau reverie: „Azi nu mai scriu nimic. / Un vin, și-o țigară – / Și-amiezuri de zile se duc / Ca o simptomă fugară. // Ce este, important, mereu, / Pe-aici, ca și-afară – / Amiezuri de zile se duc / Ca o simptomă fugară”. („Trec nouri”). În rarele sale momente de exaltare, Bacovia rîvnește (sugestie dedusă din literatura citită) la cîte „o beție de hașiș, de opium”, impuls căruia nu cred că i-a dat curs vreodată. Desigur, va fi încercat destule „emoții bizare”, nu însă și pe aceasta. Simțurile sale erau oricum exacerbate, pentru a nu mai fi nevoie să caute și alte probe prin care să le deregleze.
„Cochetă” și „cocotă”. La Bacovia, primul dintre aceste cuvinte e folosit numai ca adjectiv, într-un vers din „Amurg violet”: „Pe drum e-o lume leneșă, cochetă”. E greu de spus cîtă admirație și cîtă ironie este aci. „Cochetă” are și valoare descriptivă, și valoare morală. Poate fi echivalat prin „elegantă”, „distinsă”, dar și prin „dornică să epateze”. Mai curînd prin asta. Lumea „leneșă (cu pași înceți – n.m.), cochetă”, surprinsă în vers, e lumea promenadei provinciale în după-amiaza unei zile de sărbătoare. În ciuda faptului că sună plăcut, „cochetă” e un cuvînt otrăvit. La auzul lui, aproape oricine se gîndește, mai întîi, la capcanele frivolității și abia după aceea la grație. Eminescu ne-a avertizat: „Cînd, cochetă, de-al tău umăr ți se razimă copila, / Dac-ai inimă și minte, te gîndește la Dalila”. De altfel, mai tîrziu „cochetă și frivolă” devin de nedespărțit. Conform mentalității timpului, tot ce e cochet aparține orașului, civilizației: „Dați-mi, dați-mi strada-ngustă / Unde gustă / Omul viața mai din plin, / Cu trăsături, femei cochete / Și cu fete / Încălțate cel puțin!”, reclama, zîmbitor, Topîrceanu, parodiind „Vara la țară” de Al. Depărățeanu. Cu cît se avansează în civilizație, cu atît mai des „cochet / cochetă” e aplicat, prin analogie, și lucrurilor. E începutul banalizării lui. La Felix Aderca, „cochetă” rimează cu „cretă”: „Cît ești de fragedă, statuia mea / de cretă! / Inima-i cu degetele-i străvezii abea / pipăie această amorfă cochetă / și de nea”. Tendința, mai pregnantă ulterior, e însă de a aluneca în folosirea lui spre ironie. Bacovia doar a schițat-o.
Deși par asemănătoare, „cochetă” și „cocotă” (cuvînt în fața căruia dicționarele noastre au rămas închise pînă nu demult) au etimologii și vîrste diferite. Totuși între ele există o legătură de sens „Cochetele” (atît de jumulite de scriitorii români din secolul al XIX-lea) pot ajunge, pe față, fără ipocrizie, „cocote”, profesioniste în arta seducției. Dar în timp ce „cochetă” are în el ceva amăgitor, „cocotă” e brutal. Într-un acces de moralism, Bacovia îl folosește ca pe o insultă: „Femeie, – mască de culori, / Cocotă plină de rafinării – / Tu, care țipi la desfrînări tîrzii / Pe visători, cu greu, îi înfiori…” („Contrast”). Indignarea lui e mai mare decît cea a unui simplu observator. Probabil fiindcă s-a fript cu ele, „rafinăriile” i se par dezgustătoare.
Lasă un răspuns