Bîlciul, lumea copilăriei

Bîlciul care se ține în fiecare an de sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel a atras și anul acesta o mulțime de oameni pe platforma oborului de la Șerbănești. Printre tarabele cu flecuștețe și dispozitivele de generat senzații tari se simțea bucuria unei sărbători. Copiii, mai ales, rămîn aceia care savurează din plin bucuria bîlciului. Și se vedea cu ochiul liber bucuria micuților care orbitau printre tarabele cu jucărioare sau cei care chicoteau pe spinările călușeilor sau din băncuțele vreunui iuj. Imediat mi-au trecut prin minte cele mai banale momente de pe vremea cînd eram copil și mă bucuram la bîlci de fiecare acadea sub formă de cocoș și de fiecare suflătoare din hîrtie. Bărcuțe din lemn, sau iujuri pe lanțuri nu mai vezi. în schimb, au apărut alte dispozitive la care te uiți ca la felul cinci și te întrebi dacă ai mai avea curajul să te urci în ele. Poate de aceea, chestiile mișcătoare erau pline mai mult cu micuți gălăgioși.
Părinții aveau și ei cu ce să se amuze. Unul dintre elementele pitorești din decor era un bărbat cu doi papagali responsabili cu extragerea binecunoscutelor bilețele care îți spun gîndurile și îți preconizează chiar și numărul de ani cît ai de gînd să trăiești. Cele două înaripate exotice erau, mai degrabă, preocupate să își pigulească penele decît să agațe cu ciocul un bilețel. După ce omul din fața lor a executat trei mișcări circulare în plan vertical cu cutia de bilețele, incantînd ceva greu de perceput, pasărea s-a înduplecat să extragă un bilet, după care și-a văzut mai departe de toaletă. „Vei trăi 83 de ani”, scria la finalul textului. Senzație stranie. Merg mai departe printre tarabele pe care tronau tot felul de obiecte, de la lenjerie intimă și pînă la ceaune din tuci. Clienți, din belșug, deși calitatea produselor lasă loc la bănuieli. Dacă omul nu avea de gînd să dea banii pe lucruri îndoielnice atunci mai exista o alternativă, să cumpere mici și bere. Iar, ieri, nasuri roșii erau din belșug ca și cantități impresionante de rîsete gîlgîitoare care străpungeau acordurile „de inimă albastră”. Pe cînd trec pe lîngă o roată a norocului, care mă lasă rece, pentru că nu am încredere că se va opri în dreptul șampaniei care trona printre alte obiecte, o manea îmi sparge timpanul. Oricum, piesa muzicală se potrivea extraordinar în decor, că doar nu om avea pretenția să auzim „Anotimpurile” lui Vivaldi. (Bianca TOMESCU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!