Una dintre prioritățile regimului comunist a fost clarificarea statutului Bisericii. După eșecul lamentabil înregistrat în U.R.S.S. cu politica promovată de Stalin, privind distrugerea bisericilor – transformarea lor în grajuri, depozite, săli de spectacole, etc – sistemul s-a schimbat radical în țările intrate în sfera de influență a Moscovei. În România, marea majoritate a lăcașelor de rugăciune ridicate, spre exemplu, în secolul XIX au reușit să rămînă în picioare și în anii regimului comunist. Suferințele au fost îndurate de către preoți slujitori care nu au acceptat diferitele compromisuri cu autoritățile bolșevice.
Ctitoriile religioase de dinainte de 1948, dacă nu au avut de-a face cu buldezerele ori cu lacătele impuse forțat de satanocrația comunistă, au fost izolate privirii oamenilor, prin mascarea lor cu diferite alte clădiri. O politică simplă, dar eficientă, ale cărei efecte se resimt și se vor resimți pentru totdeauna în istorie.
La Bacău, lucrurile au stat așa cum s-a întîmplat în majoritatea orașelor din țară. În ciuda unei politici de industrializare forțată, bisericile au răzbătut peste timp. Hulite, dărîmate, îngropate între zidirile comuniste, lăcașurile de cult ctitorite în perioada de dinaintea celui de-al doilea război mondial au reușit să păstreze o fărîmă din imaginea credinței unei comunități ce număra la vremea cînd se înălța, spre exemplu, biserica „Sfîntul Nicolae”, aproximativ 7.000 de suflete.
Supraviețuind, după 50 de ani de ignoranță
Din nefericire, timp de 50 de ani, ele au fost tratate cu indiferență sau ignoranță de responsabilii cu problemele culturale. Astfel, nu-i de mirare că imaginile cu ceea ce-au fost ele odată s-au pierdut ori zac bine păstrate în arhiva vreunui pasionat de trecut din Bacău, care nu se înghesuie să le ofere muzeelor.
Așa se face că nimeni nu mai știe unde a fost mormîntul „cărvunarului” Ionică Tăutul. De asemenea, nimeni nu mai este curios de faptul că peste cimitirile vechi ale orașului (cum ar fi cel care aparținea bisericii „Sfîntul Nicolae”, ori cel al bisericii „Sfîntul Ioan”) s-au construit autostrăzi și blocuri pentru clasa muncitoare, ori că peste altarul bisericii armenești s-au înălțat clădirile mărețe ale regimului comunist. Profanarea a fost și a rămas un cuvînt străin multora dintre cei investiți cu responsabilități în orașul nostru.
Recuperarea trecutului pare ultimul gînd al celor implicați în problemele urbei, pentru că, vrem, nu vrem, istoria municipiului Bacău nu va putea fi scrisă nici de acum înainte fără raporul Bisericii. Chiar dacă tendința oficială este cea a deschiderii unor noi tradiții, păstrate și cultivate, exlusiv, grație banului.
Puține, dar bune
Bisericile vechi din Bacău sînt puține la număr. Istoric vorbind, pînă la primul război mondial, orășelul se putea bucura de peste 20 de sinagogi, cîteva biserici ortodoxe și una catolică. În rest, pace. Anii s-au scurs, sinagogile s-au dus și ele, rămînînd doar două, cu un istoric necunoscut celor mulți, bisericile ortodoxe s-au mai înmulțit îndeosebi după 1990, la fel și cele catolice. S-a dus biserica armenească, și au intrat puternic pe scena istoriei lăcașurile neoprotestante.
Bisericile ortodoxe au rezistat în anii dictaturii comuniste, fără doar și poate, cu ajutorul Providenței, spiritului de jertfă al unora dintre slujitorii altarului și bunăvoinței unora dintre cei declarați oficial atei. Deși e greu de crezut, toate lăcașurile păstrate de peste 150 de ani au putut fi renovate și restaurate cu suportul material și financiar al credincioșilor. Nu există biserică în Bacău, refăcută într-o oarece măsură, care să nu poarte amprenta muncii benevole a credincioșilor de rînd. Pentru că, indiferent de regimul politic, oamenii au conștiința că locul de rugăciune le aparține lor.
Conservate sau renovate chiar și sub regimul comunist, bisericile se află și ele în continuă transformare. Modul în care se înmulțesc, arhitectura noilor lăcașuri, tipul de pictură și toate celelalte au început să scape încetul cu încetul ochiului vigilent al specialistului în domeniu, altul decît preotul. Despre farmecul, rolul și valoarea picturii bisericești s-ar putea scrie mult. Însă, fără a scăpa dincolo de limite, Bacăul nu s-a lăudat niciodată cu lăcașuri de cult excelînd în plan artistic. Din contră. Însă, așa au gîndit înaintașii noștri, și din cîte se pare, nici noi, cei de astăzi, nu îndrăznim să facem mai mult decît ei. Cît privește noile biserici din oraș, firești ținînd cont de numărul mare de credincioși, s-ar putea discuta mult și aici, însă am rămas doar la cele vechi, la cele a căror vîrstă a atins un veac și jumătate de istorie. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns