Bugetarii sărăciei

Ca de fiecare dată în ultimii ani, bugetarii din Sănătate şi Învăţământ merg şi de această dată mână-n mână ca să-şi facă auzite revendicările. Primul pas major este făcut chiar astăzi, când Consiliul Naţional al Federaţiei Sanitas a decis organizarea unei greve de avertisment, urmată de grevă generală pe termen nelimitat, începând din 28 noiembrie, reprezentanţii federaţiei solicitând, totodată, demisia ministrului Sănătăţii. Evident, tot ca de fiecare dată, ministrul consideră această acţiune ilegală şi vrea pedepsirea grabnică a celor vinovaţi că au cutezat să ridice vocea. Nici vorbă de alte negocieri. În aceeaşi situaţie se află şi dascălii, la un pas de a îngheţa anul şcolar următor, după consultarea membrilor de sindicat pentru declanşarea grevei generale.

Aceaste răbufniri nu mai miră pe nimeni, în condiţiile în care, după patru sau cinci ani de facultate şi un eventual masterat, după trecerea prin furcile caudine ale unui examen de titularizare ori rezidenţiat, statul român îi oferă unui dascăl debutant sau medic rezident „motivantul” salariu al unui muncitor necalificat, în cel mai fericit caz cu diplomă de bacalaureat. O sumă numai bună să-l „convingă” să nu plece în străinătate şi să rămână în România unde, spun oficialii, se trăieşte bine. Şi totul nu se rezumă doar la bani, ci şi la condiţiile de muncă. La spitale fără aparatură şi medicamente, la şcoli dărăpănate lângă care au răsărit toalete de zeci de mii de euro, construite prin cine ştie ce contracte dubioase, la navete zilnice în locuri uitate de lume plătite din buzunarul şi aşa gol. Şi exemplele ar putea continua.
De ceva vreme vedem la jurnalele tv ştiri cu medici şi profesori care uită de orice fel de reţineri şi îşi strigă sărăcia – învăţători care locuiesc în şcoală pentru că nu au bani de chirie, diriginte care spune : „Decât flori, mai bine îmi aduceau copiii, la începutul anului şcolar, nişte lemne de foc”. De ani de zile, dascălii spun că îngheaţă anul şcolar. Tot de ani de zile, guvernanţii nu îi cred şi acţionează ca atare. Sigur că cererile profesorilor din învăţamântul preuniversitar, de dublare a salariului în mai puţin de un an, pot părea exagerate, iar guvernanţii au temei să susţină că nu există fondurile bugetare necesare pentru a mări lefurile în asemenea grad. Pe de altă parte, este evident pentru toată lumea că profesorii din ciclul primar, gimnazial şi liceal sunt printre cei mai năpăstuiţi dintre toţi salariaţii bugetari, având salarii de mizerie şi fiind obligaţi să lucreze în condiţii dintre cele mai vitrege. Nimănui nu i se poate părea normal ca unui absolvent de facultate, cu licenţă şi masterat la activ, să i se ofere drept unica alternativă posibilitatea de a preda cu 900 de lei pe lună. Pentru majoritatea dintre ei, şi mai ales pentru cei care trebuie să faca naveta la ţară, această sumă nu acoperă nici măcar cheltuielile legate de asigurarea materialelor didactice necesare. La fel de anormal este ca un profesor de liceu cu 30 de ani vechime, care a obţinut toate gradele didactice, care a dat zeci de medaliaţi la olimpiadele internaţionale, să aibă un salariu echivalent cu al unei vânzatoare de magazin alimentar în prima zi de la angajare!

Aceste anomalii au un efect dublu: îndepărtarea tinerilor de perspectiva unei cariere pedagogice şi scăderea drastică a interesului actualilor profesori faţă de procesul de învăţământ, faţă de cerinţele de seriozitate şi obiectivitate în raport cu tinerii din băncile şcolii.