Autonomia locală: o realitate
Ovidiu Genaru
Într-unul din numerele revistei „Secolul XX”, consacrat integral Elveției citeam, cu mulți ani în urmă, printre altele, și cîteva texte care se refereau tangențial la forme de autonomie locală, chestiune în care țara cantoanelor este pe departe campioana Europei, dar și modelul ei cu adînci și multiseculare rădăcini istorice nu poate fi urmat de altcineva decît în aspectele sale superficiale. Nu și în conținuturi. Ne-ar trebui o altă istorie, un alt popor și, firește, alte mentalități. Dar să spui despre ce era vorba, exemplul mi se pare edificator pentru conceptul de autonomie locală de care noi, românii, abia evadați dintr-un centralism absolut luăm cunoștință cu precauție. Pentru a lărgi o șosea de interes cantonal, șosea ce traversa în diagonală o mică așezare, ar fi fost necesară sacrificarea cîtorva arbori aparținînd comunității, aflați pe domeniul public al acesteia. Nimic mai simplu, am fi spus noi, dă-le dracu’ de lemne. Dar în Elveția lucrurile stau altfel, fiecare amănunt are importanță, nu există sintagma „merge oricum”, sau „las’ că vedem noi după aceea”. Tăierea celor trei sau patru arbori existenți nu numai în spațiul public, dar și în memoria afectivă a locuitorilor a astîrnit pasiuni și controverse înverșunate.”Nimeni nu poate lua vreo hotărîre peste capul nostru, doar voința și interesele comunității primează”, este unul dintre principiile sacre ale autonomiei stipulate, de altfel, și în Legea română, nu însă și respectat întotdeauna. Soluția a fost celebră la vremea ei, și exemplară prin modul în care primăria, autoarea deciziei sus-amintite, a găsit calea justă de conciliere cu proprii săi alegători: a declanșat, nici mai mult nici mai puțin, un referendum local pe această temă: a fi ori a nu fi de acord cu tăierea celor cîțiva arbori! Firește că tema pare derizorie pentru românii atît de obișnuiți să se supună fără să crîncnească cu deciziile venite „de sus”, însă pe alte meleaguri percepția că lucrurile aparent mărunte prezintă aceeași importanță ca și evenimentele capitale funcționează la parametri egali. Răspunsul majoritar la referendum a fost negativ, minoritatea s-a supus, conflictul s-a aplanat, iar șoseaua, modernizată în ansamblul ei, prezintă în dreptul copacilor cu pricina o gîtuire în trafic, semnalizată cu grijă, sonor și optic, așa cum numai elvețienii știu s-o facă pentru a-și feri de pericol cetățenii. Locul acela a fost numit apoi „Monumentul autonomiei locale” și există și astăzi. Nici o intervenție care să modifice ori să anuleze voința cetățenilor n-a fost posibilă în numele unor „rațiuni superioare”, de cele mai multe ori abuzive. Nici vorbă! Simbolul simțului comunitar, esențial în conviețuirea unui grup uman, a rămas intact și trufaș. Ba chiar a fost utilizat în scopuri turistice, pentru că banii își găsesc singuri locul propice să se înmulțească, dar asta e altă poveste.
Întîmplarea are tîlcul ei vizibil și privește capacitatea de comunicare dintre aleșii locali și alegători și numai atît. În privința tîlcurilor invizibile ar fi nimerit să medităm la felul în care ne asumăm, noi toți, fiecare în parte, regulile de conviețuire comunitară, responsabilizarea noastră în destinul orașului care va fi asemenea nouă, cetățenii lui.
Lasă un răspuns