Ovidiu GENARU
Cu ceva timp în urmă l-am însoțit pe marele pictor Ilie Boca, împreună cu alți admiratori ai operei Domniei sale, la Piatra Neamț, unde artistul „se exprima” într-o personală de anvergură, aș spune copleșitoare. Ca întotdeauna, de altfel, așa cum ne-a obișnuit, apariția sa în public devine un eveniment: lume multă, elogii binemeritate, comentarii, emoții, admirație. Și evident șueta finală, care încinge spiritele. Avem prieteni acolo, scriitori, pictori, intelectuali, actori. Cîndva mi s-a jucat la Piatra Neamț o piesă de teatru, „Vieți paralele”, cu ceva succes, Teatrul Tineretului din cochetul oraș de munte fiind o instituție specială, de notorietate națională, cu un palmares artistic impresionant. În jurul teatrului, ca nucleu cultural, gravita o lume, de medici, avocați, scriitori, oameni de cultură, un climat, o ambianță neconvențională extrem de convenabilă artelor și asta în vremuri grele. O anume solidaritate nu numai spirituală crea în foaierele teatrului un spațiu de comunicare după care noi, cei din Bacău, tînjeam pentru că nu reușeam decît în parte s-o „trăim” în redacția revistei „Ateneu”. Imediat după ’89, comunitățile culturale s-au pulverizat în țăndări, în mici trufii personale; artiștii au crezut că-și pot asuma, în afara breslei, destinele cîndva persecutate: interesele, divergente, au intrat în coliziune, într-un soi de lupte fratricide păgubitoare oferind un spectacol al tuturor defulărilor și orgoliilor într-un context ce presupunea, de fapt, o și mai stringentă solidaritate fiindcă, vai, inamicii culturii aveau să fie și mai numeroși, mai agresivi și mai obtuzi ca-n vremurile ciumei roșii. Protagoniștii nu-și dădeau seama că în noua lume, încă fumegînd de resturile celei vechi, cultura va intra într-o ecuație cu multe necunoscute care-i vor schimba complet statutul de odinioară. În fața consumului masiv de divertisment, a informației năucitoare și a pragmatismului feroce, cultura avea să-și limiteze drastic aria de influențe, fenomen fatal în fața căruia mulți artiști neobișnuiți cu concurența, au capotat. Piața e necruțătoare. Bună sau rea, ea face jocurile ca și cînd ar fi vorba de o marfă oarecare, deși cultura nu e marfă, ci un produs spiritual nobil, cu o valoare inestimabilă de folosință. „Țările care nu iubesc poezia sînt sortite frigului”, proorocea într-un splendid vers Patrice de la Tour de Pin. Fără spirit ne vom întoarce la barbarie pradă sigură fanatismelor, e un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat. Dar cine, după ’89, mai ținea cont de asta? Am dus-o așa vreun deceniu, în hărțuială și văicăreli sterile pînă s-a înțeles că inamicii culturii sînt aceiași pentru toți, situați înafara actului cultural, și că trebuie să ne recîștigăm spațiul devastat de acerbele interese economice, de divertisment etc. În tot acest timp și instituțiile de cultură, și sursele de finanțare au parcurs șocuri, sincope, transformări decisive, reorientări ca, de altfel, și consumatorii produsului artistic fatalmente împuținați în goana lor firească pentru supraviețuire. Acum știm deja mai bine ce avem de făcut, ne-am mai limpezit și încercăm să ne regrupăm apelînd la solidaritatea de breaslă și nu numai, pentru a fi ascultați, ca un corpus important de creatori, credibil, ca un partener de dialog cu autoritățile locale. Deja împrejurul oamenilor de artă au început să graviteze oameni cu bani, grupuri de simpatizanți și susținători generoși, și înțelepți, care susțin filantropic actul artistic așa cum aminteam la începutul acestui articol că se întîmpla pe vremuri la Piatra Neamț. Azi nu mai știu ce e pe acolo. Am observat doar, cu melancolie, că Piatra Neamțul, dacă-mi îngăduiți această formulare, nu mai este orașul superlativ din memoria mea, excepția urbană cochetă între orașele Moldovei de altădată, de parcă fostul tîrg al Bacăului s-ar fi mutat acolo, iar Bacăul real și-a luat zborul, exploziv, spre alte orizonturi devenind un fel de capitală a expansiunii economico-urbanistice din Moldova. Cred că a venit vremea, și chiar a venit, să ne adunăm la aceeași masă, creatori de cultură și administrație publică locală, instituții, filiale ale uniunilor de creație pentru un dialog necesar și util. Scopul? Elaborarea unor strategii pe termene medii și lungi care să confere ofertei culturale băcăuane o și mai pregnantă unicitate. Ar fi plăcută observația altora: asta se poate întîmpla numai la Bacău! Avem nevoie de proiecte culturale personalizate. Deja există cîteva, să ne gîndim și la altele.
Lasă un răspuns