Ovidiu GENARU
Îmi relata cineva următoarea întîmplare: „Băiatul meu a terminat o școală militară, l-am dat acolo că-i plăcea, vreau să devină meseriaș, profesionist adică, să cîștige și el un ban bun. Numai că era departe de casă și ce mi-am spus, hai să-l aduc pe-aproape, pe undeva, fiindcă se afla tocmai în Naiba, nu spun unde, o fi secret militar. Nu asta e important. Am sondat terenul, nu-l cunoșteam, să văd ce și cum s-ar putea face. S-a dus băiatul la general să-l roage să fie mutat mai lîngă casă, lîngă părinți. Generalul s-a uitat la el ca la un purice, mă băiete, da ce crezi tu că e armata, o joacă? Un SRL? Stai cumințel aici, că nu se poate, e imposibil. Exclus! Regulamentele militare nu-mi permit să …disciplina ostășească… și așa mai departe. Treci în front!” Adică nu te pui cu armata, ești la ordin, disponibil oricînd să-ți dai viața pentru patrie. Care patrie, s-a gîndit băiatul, a celor calici și mulți, ca taică-su, ori a celor bogați? A trecut o vreme și tocmai cînd băiatul se resemnase, generalul i-a spus: „Să vină taică-tu, aici! Să stau de vorbă cu el”. Hopa, ce om minunat era, de fapt, generalul, ce înțelegător! Îl cunoscuse dur și neînduplecat, cum le stă bine generalilor să fie și uite că totuși sufletul lui s-a muiat, că doar și el e om și, probabil, că o fi avînd și copii, știe ce-nseamnă să trăiești lîngă familia ta. Viața de militar e aspră. Deci, să vină taică-su, să-i explice. Îndeobște în armată nu se discută, nu se comentează ordinul. Dacă există comunicare, aceasta funcționează doar într-un singur sens, de la superior la inferior, și cu asta am pus punct. „Tată, vino repede la unitate că domnul general vrea să stea de vorbă cu tine. S-a îmbunat, să nu pierdem prilejul”. Taică-su, om ocupat, a făcut rost de bani și timp, s-a urcat în tren și s-a dus hăt la unitatea aceea. Hăăăt am spus, fiindcă era foarte foarte departe, sute de kilometri, la capătul țării. Moldovenii au un fel al lor de a fi atunci cînd ajung la o țintă atît de importantă. Așteaptă la ușă cu pălăria sau căciula în mînă, depinde de anotimp. Așa a făcut și taică-su. Era lihnit de foame, de sete, cu hainele boțite, obosit și hăituit de griji și temeri: dacă a făcut drumul degeaba, dacă generalul n-o să-l primească, fiindcă generalii sînt servitorii patriei, au responsabilități înalte pe care civilii nu le înțeleg. Deodată sună telefonul și ți se încredințează o misiune secretă, zdup în avion și du-te! Chiar dacă nu se întrevede vreun pericol de război, nici un general nu-ți explică ce face el. Asupra unei țări planează pericole invizibile și de aceea generalii sînt cei mai vigilenți dintre militari. Cînd aștepți în fața unei uși și știi că în spatele ei se află un astfel de om, te cam furnică în spate, îți vine să intri în pămînt de umilință, de micimea ta de civil care, colac peste pupăză, mai vrei să-i ceri și o favoare! Pur și simplu te simți vinovat și-ai vrea să speli putina.
Taică-su nu văzuse generali decît la televizor și nutrea față de aceștia un mare și covîrșitor respect. Oare nu militarii, armata, au fraternizat cei dintîi, în ’89, cu poporul? Cît mersese pe trenuri s-a tot frămîntat cum să abordeze problema cu fiu-său, cum s-o pună mai convingător, așa și așa, cum să înceapă, cum să nu se fîstîcească, cum să obțină clemența necesară… Avea argumente și nu prea, mai toate îi păreau șubrede, fiindcă generalul putea să i-o reteze scurt: vă apreciez ca părinte, dar în fața datoriei față de patrie motivele dumneavoastră nu se justifică. Ei, în cazul ăsta ce să mai răspunzi, nu te faci de rușine? Nu te întorci acasă cu coada-ntre picioare, tu, un anonim acolo, un nimeni egoist care-ți vezi doar de interesele tale? Ba bine că nu. Și uite că întrevederea a decurs complet altfel, ca de la om la om. Își făcuse degeaba temeri, comunicînd perfect, altfel decît își imaginase, altfel decît de la general la soldat:
„Ați adus cu dumneavoastră 1.000 de dolari?”
„O mie de dolari? – a întrebat el cu o voce de mort. Pentru ce?
„Atît costă transferul”, a explicat catifelat generalul. Să nu vi se pară mult”. Și-i aruncă o privire prietenoasă, extrem de caldă.
„Da… dar n-am așa ceva”, a bîiguit nefericitul părinte.
„Foarte rău, va trebui să vă descurcați, să faceți rost”.
„De unde… că sînt intelectual… cadru didactic…”
„Dacă vă iubiți copilul…”
Din nou înapoi, pe trenuri, a ajuns acasă, s-a împrumutat, s-a îndatorat pe doi ani de muncă, s-a întors în fața aceleiași uși, a fost primit repede, cu simpate, era un tată bun și grijuliu. A pus, cu un gest timid, 700 de dolari pe masă.
„Bine, a spus generalul, vă înțeleg, voi fi indulgent, deși e cam puțin, să vă vedeți visul împlinit…”
„Săru’ mîna”, a răspuns fîstîcit profesorul.
Acum băiatul s-a apropiat de casă, dar nu s-a adaptat în noua unitate și jinduiește să se reîntoarcă de unde a plecat. Fusese mai bine acolo, avea prieteni… Ar vrea să se mute, dar e prea tîrziu. Ar trebui ca taică-su să bată la ușa altui general, ar trebui să se îndatoreze din nou să poată plăti transferul, cine știe cît… N-o mai face. S-a fript și nu mai îndrăznește să calce strictele regulamente militare.
Ficțiune? Poate. Adevăr? Poate. Dar asta e posibil să se fi întîmplat de mult, în alte vremuri, pe cînd răchita făcea mere și plopul micșunele. Cine știe, nimeni nu știe, nimeni nu poate preciza cînd și unde, în ce țară și în ce an.
Lasă un răspuns