Ovidiu GENARU
„Pe lîngă cunoștințele juridice, am scris literatură la diferite reviste și edituri”. Am citat ultima frază dintr-o petițiune fără adresant. Este o informație despre starea socială a unui subsemnat oarecare. La sfîrșitul textului nu se află nici o semnătură, cum ar fi fost normal. Nu mai era nici loc, hîrtia se isprăvise brusc, așa că autorul își va scrie numele sus, în stînga: ca un fel de antet. Deocamdată nu spunem cine. Inexpert în a compune astfel de petiții către autorități, scribul își începe jalba comunicîndu-le data și locul nașterii și continuă cu alte cîteva date personale, dar uită să-și precizeze identitatea, de care-și aduce aminte abia la sfîrșit, probabil la recitirea finală a textului. Stilul e laconic, scrisul bătrîn, cu penița, ceraneala e neagră. Rîndurile sînt descendente, s-ar zice că exprimă o stare depresivă, melancolică, asta pentru grafologi. Dar să reluăm.
Deci: mai întîi, petiționarul este o persoană cu studii de drept, să se știe, să se aibă în vedere. E o punere în gardă a autorităților pe care nu le cunoaștem, dar le bănuim neîndurătoare; e o măsură minimă de autoapoărare în fața unor prezumtive și posibile uzurpări de drepturi: chiar a petiționarului. Sîntem jurist, se reamintește, avem totuși un statut, vă rog să țineți cont, dacă va fi nevoie. Asta e pe primul plan. Partea a doua a frazei poate fi citită în subtextul ei ca pe un fel de auto-imputare asumată față de care adresantul trebuie să fie îngăduitor. Care om nu are și slăbiciuni, nu-i așa? Adică în timpul liber „am scris versuri și proză pe care le-am publicat la diferite reviste și edituri”. Se remarcă acest diferite ca o precizare derizorie, secundară, scuzabilă, fără nici o valoare. „Am scris” e la trecut, acum n-o mai fac, sînt bătrîn, departe de insolența tinereții…. Nu adie cumva ceva teamă și nesiguranță în partea a doua a frazei? Un aer culpabil învăluie cuvintele de parcă petiționarul ar dori să înlăture prin mărturisirea erorii de a fi scris, un pericol potențial. El este de fapt jurist, restul a fost joc al istoriei asupritoare și al hazardului. Acum sînt alte timpuri; acum, recunoscîndu-și vina de a fi scris cîndva, cere clemența autorităților, de parcă ne-am afla în fața unui tribunal necunoscut. Starea petiționarului e kafkiană de-a dreptul. Nu cunoaștem adresantul, nu știm despre ce instanță invizibilă ar putea fi vorba. Totul e vag, absurd. În nici un caz teama sugerată printre rînduri nu poate fi o invenție a petiționarului. Textul, a cărui ultimă frază o reproducem la început, se află scris pe o singură filă. Avem în față probabil o ciornă, o sumă de informații despre situația unei familii: cine e petiționarul, ocupația – a fost mai tot timpul slujbaș în provincie – frați și surori, copil, soție – profesoară și scriitoare, aici precizarea e fermă, soția petiționarului este o scriitoare adevărată, nu ca el, care a publicat pe la diferite… acest diferite, de o sălbatică modestie, care pune parcă sub semnul îndoielii existența oricărei minime valori, acest diferite care bagatelizează ori ce urmă de har, de importanță… Un text adresat cui? Cu ce prilej? Pentru ce utilitate? La Financiară? La Policlinică? La Casa de Pensii? Exista vreo autoritate căreia îi erau necesare astfel de texte autobiografice? Mai mult ca sigur. În fața căreia petiționarul își făcea „mea culpa” că scrisese literatură, probabil neagreată acum, căzută în dizgrație. La subsolul paginii, în loc de semnătură, o precizare, și ea nesigură, cu creionul: 1995, dar cinci seamănă cu șase. Mai are vreo importanță? Autorul avea pe atunci 74 sau 75 de ani. Se afla înaintea sfîrșitului. Sus, la mijlocul paginii, între paranteze, în loc de adresant scrie simplu: (Autobiografie). Și tot sus, în stînga, un nume oarecare : Gh. Vasiliu- Bacovia.
Marele poet nu mai publicase nici o carte de ani buni, de la „Stanțe burgheze”. Arghezi și Blaga se aflau în aceeași stare de interdicție instaurată de comuniști. Bietul, genialul Bacovia!
Lasă un răspuns