Ovidiu GENARU
Arta e un lux. Săracii n-au acces la carte (Oh, ce prețuri!, nici eu nu le cumpăr, abia îndrăznesc să le ating), la concert, la spectacolul de teatru unde arta se naște chiar în fața ochilor, simultan cu propriile tale emoții; săracii pot vernisa o expoziție, văd, e gratis, dar nici cu gîndul nu îndrăznesc să-și dorească o lucrare, să fie a lor căci arta e scumpă. Săracii rămîn să-și îngrașe umilința, adică acei care au un acces limitat și la informație și educație. Și nu este vorba despre o „pătură defavorizată”, ca să utilizăm termenul poleit – politicianist – nedepreciativ, ci de o adevărată clasă a sărăcimii; nu există o „păturică” subțire de săraci, ar fi bine, ci o masă extrem de consistentă exclusă de la beneficiile formatoare ale culturii – educației – științei. O masă amorfă generatoare de conflicte sociale, de sub – performanță economică și intelectuală consumatoare de subproduse de toate tipurile posibile și imposibile care modelează un anume gust precar pentru o existență periferică, de cartier, agresivă, ilicită, deconstructivă. Chiar avem nevoie de această magmă manipulabilă, care înghite orice, fără discernămînt, victimă sigură a reclamelor mincinoase, atașabilă sloganurilor, fără simț critic? Evident – nu. Dar ea există, probabil în expansiune, și a nu o vedea și lua în calcul, e curată sinucidere. Enclavele de incultură aduc prejudicii incalculabile ansamblului social, media o demonstrează zilnic. Incapacitatea de a accede la cultură naște, ca și somnul rațiunii, monștri, după cum remarca Goya, iar exemplele ne sînt la îndemînă. Exclamația barbară a tatălui care-și molestează copilul „Eu l-am făcut eu îl omor”, e degradantă pentru toată specia umană. Sînt prea sărac, nu-mi arde de cultură, auzim deseori replica gurilor flămînde. Este și asta o justificare, dar nu acoperă fenomenul decît în parte, pentru că există și forme gratuite la acces la creația culturală pe care cei defavorizați nu le frecventează, forța lor de persuasiune nefiind îndeajuns de atractivă pentru a instaura ceea ce îndeobște se numește „dependența irepresibilă față de actul artistic”. Există această vocație naturală a spiritului uman față de creativitatea ficțională, numai că viața cu dificultățile ei uneori insurmontabile nu ne îngăduie s-o desfoliem și s-o relevăm nouă înșine în splendoarea ei genuină. Și atunci o reprimăm, o îngropăm înainte de a ni se dezvălui. Ne închidem. Cădem pradă consumului de divertisment în exclusivitate, absența oricărui sistem de valori ne aruncă în întuneric. Ne sălbăticim. Săracii rămîn de căruță. Deși dreptul de a se bucura de beneficiile civilizatoare ale culturii sînt prevăzute în Constituție, accesul real al „păturilor defavorizate” la spiritualitate este dinamitat de sărăcie. Nici formele tradiționale de ofertă culturală într-un sistem deschis, cum este economia de piață, nu mai oferă parcă magnetismul necesar de captare a interesului celor defavorizați care au alte priorități. De aici și nevoia unui alt tip de menegement cultural adăugat, complementar, celor clasice. De cealaltă parte, la polul opus, se află oamenii cu bani care, în destule cazuri, dintr-o eroare de calcul n-au timp, și nici interes sau disponibilitate, de a se bucura de valorile spirituale. Puțini dintre aceștia se lasă consiliați să investească în obiectul de artă, ori să-și apropie domeniul care le-ar perturba și le-ar consuma timpul dedicat afacerilor. Cred că trăim, după afirmațiile lui Pascal Bruckner „o îngustare a umanului”; asistăm, la alții mai devreme, la noi abia acum, la nașterea „omului standardizat, fabricat în serie, nou subiect colectiv al aceleiași sarcini, împărtășind aceleași dorințe, gîndind în același fel”. „Omul vîscos”, decerebrat, se crede mîntuit doar prin posesia banului. Astfel depărtarea de Dumnezeu crește amenințător pînă la punctul critic de unde reîntoarcerea devine imposibilă. Inaccesul la cultură, scumpă sau ieftină, înstrăinează omul de propria-i esență aruncîndu-l ca simplă unitate într-o mulțime fără relief.
Lasă un răspuns