Un român la Paris
La Paris am ajuns brusc ieșind de sub pămînt chiar pe cheiul Senei, lîngă Notre Dame. Totul s-a petrecut cu o urgență care m-a deconcertat. Mi-am așezat bagajele pe trotuarul îngust, rezemate de unul din anticariatele înșirate de-a lungul cheiului Marche Neuf, încercînd să mă conving că, iată, sînt la Paris. Nu credeam o iotă din ce-mi transmiteau ochii. Păream victima unei vechi și statornice dorințe mereu refulate. Parcă jucam teatru într-o ilustrată cu vaporașe pe Sena și așteptam cu regret să mă trezesc din acest scenariu scris de altcineva. Cum adică, să exist în Parisul real cu corpul frînt de căratul bagajelor prin stațiile subterane ale RER-ului – trenul urban al Parisului – pe cînd mintea cu ficțiunile ei rămăsese acasă, pe strada 9 Mai, bloc 80, incapabilă să accepte brusca schimbare și asta datorită diavolului de avion care în doar trei ore te dizlocă din cleiosul Levant și te așează cu viteza blițului, ca pe un balot balcanic, în Orașul Luminilor; oarecum fostul oraș al luminilor, fiindcă astăzi și franțujii fac ceva economie la curentul electric, cum avea să observe cu regret Francoise, peste cîteva zile, într-o plimbare de noapte cu mașina prin Paris. Francoise asta, actriță amatoare și sculptoriță, semăna grozav cu Colombo.
Orășel în sine, forfotind de toate neamurile pămîntului ca un alt fel de Turn Babel din metal și sticlă, informatizat că nu te poți rătăci nicicum chiar dacă auzi limbile vorbite pe corabia lui Noe, aerogara intercontinentală a Parisului, a doua ca mărime din Europa, pe numele ei corect Roissy Charles-de-Gaulle (CDG), e un șoc. Alte dimensiuni, alte direcții, altă scară de valori, alte orizonturi. Mi-am lăsat uimirile să-și facă de cap, să mă cotropească în voie, nu m-am dat snob. Băieții ăștia au ajuns departe de tot, poți să le pui sare pe coadă. La ei viitorul a sosit deja, ăl din revistele SF. Și doar sînt oameni și ei, ca și noi, altfel decît noi, ce fel de altfel? Cît de altfel? A încerca un răspuns înseamnă să scrii o întreagă bibliotecă degeaba. Există o predestinare a destinului, nici o existență nu poate fi repetată, imitată. Ar rezulta o caricatură. Aveam emoții și n-am văzut vreun polițist care să supravegheze vizibil haosul acela de călători albi, galbeni, negri, portocalii, violeți. Probabil, mai mult ca sigur că existau camere de luat de vederi ascunse pentru că aeroporturile sînt ținta predilectă a explozibilelor. Cineva te vede, te urmărește, îți evaluiază intențiile, dar nu simți asta ca pe o agresiune. Cineva vede prin bagajele tale. Valiza la picior, domnilor! Trupe de intervenție rapidă vor fi fost și ele ascunse pe undeva, în spatele zidurilor. Nu mai e ca înainte, adio liniște, e nimerit să-ți iei tălpășița din aeroporturi cît mai repede. O teamă nemărturisită arde mocnit în tine deși simulezi o anume nonșalanță cînd împingi căruciorul cu bagaje. Te prefaci indiferent, dar de fapt cauți cea mai apropiată ieșire. Frica e omenească. De aceea la aeroport accepți să fii controlat la sînge, pipăit, buzunărit fără să protestezi. După 11 septembrie, o spuneam, o simțeam de pe atunci, ca după Revoluția Franceză, lumea va fi alta. Și este. Crăpi în locul altuia, orbește. Saltul brusc, cu avionul, părea a-mi fi transportat la Paris doar corpul fizic și nesuferita, insuportabila vocație de a compara. Sîntem o conservă a ceea ce am trăit, îl purtam în mine pe Ieri, pe involuatul ieri, îmi purtam cărțile citite, prietenii de acasă, memoria, România rurală odihnindu-se în propria ei lentoare arhaică și mă gîndeam că cel mai greu de îndeplinit criteriu de acceptare în Uniunea Europeană va fi acela ca toți copiii din România rurală să se spele pe dinți dimineața și seara. Periuțe deja există, nu însă și dependența de ele. Apoi, odată cu pătrunderea internetului la Tamași va trebui desființată și latrina din fundul grădinii…
Lasă un răspuns