Cum se naște un copil
Ovidiu GENARU
O pritenă de familie stabilită în Germania îmi povestește:
„De fiecare dată cînd eram gravidă, se întîmpase de trei ori, la două luni avortam spontan. Eram disperată. Vroiam să fiu mamă. Deși mă consider o femeie puternică, aveam această infirmitate – pierdeam copilul. Anul și copilul pierdut. A patra oară mi s-a făcut un serclaj, mi-au închis uterul și, deși am respectat întocmai regulele de viață prescrise, în luna a șasea, într-o seară în care am rîs și am consumat ceva emoții, mi s-a declanșat blestemata sîngerare: era începutul sfîrșitului. «O picătură de sînge vă pune în pericol nu numai viața fătului, ci și a dumneavoastră», mă avertizase doctorul. În cîteva minute, soțul m-a dus la Clinica Universitară din Freisbourg, unde locuiam. Portarul a transmis telefonic datele esențiale ale cazului și, cînd am ajuns într-un salon, deja trei medici mă așteptau. Era o echipă: medicul de gardă, șeful de secție și profesorul, ultimii doi aduși fulger de acasă. Un consult rapid și întrebări pînă la detaliu. Contracțiile deveneau tot mai frecvente. M-au conectat la o aparatură ultrasofisticată, mi-au administrat medicamente, injecții, perfuzii. Demult eram convinsă că n-am șanse să devin mamă, să mă împlinesc ca femeie, dar eu îmi doream cu ardoare să am un copil. Tranchilizată, am adormit, dar subțire, superficial. Împrejurul meu voci, voci, chipuri, o mișcare continuă. Am fost transportată într-un loc și mai complex. Nimeni nu mă întrebase cine sînt, cum mă cheamă, de ce bani dispun, a cui nevastă de belfer aș putea fi. Eram o anonimă. Era de-acum în zori și aceeași medici, la care se adăugaseră și alții, roiau în jurul meu, se consultau între ei, supravegheau ecranele, cu un singur scop: să mențină fătul în propria lui mamă. Pentru a se putea naște viabil cînd îi va veni sorocul. Atîtea forțe medicale concentrate doar pentru un copil, al meu, al unei femei oarecare. Asta m-a impresionat profund și m-a întărit. Eram un caz și medicii se consacrau cu devotament doar acestui caz. Era doar promisiunea unui copil al lui Dumnezeu, ce trebuia salvat. Atît. Atît și teribila lor conștiință și probitate morală. Pentru medicii de-acolo, în clipa aceea parcă aș fi fost centrul lumii, iar la capătul trudei lor nu așteptau de la mine vreo recompensă. Mă tratau de parcă trebuia să nasc moștenitorului tronului Angliei! Cum să înțeleg eu asta, cum? O sălbăticuță din România, căreia, cîndva, într-o situație asemănătoare, îi aruncaseră fătul avortat într-o pungă de plastic, fără ca eșecul profesional să fie înregistrat undeva? Ce ieftini erau copiii în țara mea, mulți și nedoriți și cît de scumpi, de inestimabili erau aici! Cum eram noi, femeile, privite în România, ca niște animale de montă, iar aici parcă întreaga umanitate ar fi născut din mine ultimul ei copil și trebuia salvat cu orice preț!
Vreme de două săptămîni am fost tratată ireproșabil, țintuită la pat, masată, parfumată, spălată, schimbată zilnic, pregătită psihologic, îmbărbătată, vitaminizată. Trebuia prelungită lupta cu contracțiile ritmice. Trebuia menținut fătul în mama lui cît mai mult cu putință. «Ce vreți să știți?», mă întrebau. «Asta și asta». Mi se aduceau cărțile. O asistentă mă supraveghea continuu. Trăiam parcă în interiorul unui ceas electronic. Rigoare și simpatie, reguli, dragoste, comunicare. Și doar eram o anonimă, un nimeni. Făcuseră din mine partenerul lor. Lumea trebuia să aibă un viitor și prin copilul meu. Datoria acelei clinici era să asigure continuitatea lumii. La un moment dat, am simțit dureri acute de naștere. Am apăsat pe un buton. El a declanșat alarma într-un lanț logic de competențe: medicul de gardă, șeful de secție, profesorul. Mă luară în primire și mă predară altei echipe. Am născut prin cezariană la șase luni și ceva.
Era o mogîldeață, o mînă de carne, un nimic de 890 de grame care respira. Era și nu era un copil, nici măcar prematur. Știam că va muri. În țară, viitorul lui ar fi fost tomberonul. Uitarea. «Mai încercați, aveți de unde». Acesta e tipul cinic de consolare. Așa mi s-a spus cîndva.
Dumnezeule, ce menatalități diferite!
Astăzi cele 890 de grame de ființă umană au devenit, incredil, o studentă în Germania. Iar unii dintre noi spun: „Eu l-am făcut, eu îl omor!”
Lasă un răspuns