În societatea românească, implicit în cea băcăuană, se vorbește pe șoptite și numai în cercuri restrînse despre cămătărie, recuperatori și execuții. Despre degete tăiate, despre copii răpiți sau soții violate, despre bătăi crunte, pistoale la tîmplă, rakeți ruși sau basarabeni. Totul pornește de la bani, mai precis valută, care se rulează în sistemul neoficial, paralel celui bancar, de împrumuturi în valută de la cămătari. Regulile sînt nu numai foarte stricte, dar și foarte dure. Cine ia cu împrumut bani de la cămătari știe că riscă să-și piardă casa, mașina, nevasta, familia și chiar viața dacă este vorba de sume mari puse în joc. De aceea, nimeni nu face declarații oficiale. Chiar și cei puși în funcții anume să ne apere de un asemenea flagel devin brusc circumspecți și fac declarații de conjunctură în care bat apa în piuă fără să spună nimic. Toată lumea știe cît de crunt se pot răzbuna cămătarii. Așa că sintagma „mi-e teamă să traversez strada pe zebră”, își are justificarea deplină în astfel de cazuri.
În materialul de față ne vom feri și noi să facem publice nume, atîta vreme cît organele în drept să facă acest lucru spun că nu au dovezi împotriva lor, deși fenomenul, dar și persoanele, sînt cunoscute. Ne vom limita doar la prezentarea unor situații despre care se știe în toate cercurile economice, politice și cele ale organelor de ordine publică ale statului.
Cămătarii, liderii economiei subterane
Cămătăria a fost, alături de prostituție, una dintre cele mai discrete, dar și rentabile activități și pe vremea defunctului Ceaușescu. Așa că Revoluția din ’89 nu a făcut decît să dea frîu liber preocupărilor de acest gen, mai mult sau mai puțin oficial. Ceea ce era doar un nucleu oarecum dezorganizat în primii ani ai deceniului trecut a devenit cu vremea unul dintre cele mai puternice și influente grupuri din Bacău de care țin cont pînă și cei cu putere de decizie oficială în județ. Cămătaria stă la îndemîna celor care vor să facă rost de bani foarte repede și să evite birocrația. Cămătarii cer numai garanții imobiliare și dacă cineva nu plătește este executat ori de recuperatori, ori de instanțele judecătorești. De multe ori, cine intră în această afacere și nu este „tare” sfîrșește prin a pierde banii, pentru că există o mulțime de escroci, care iau bani de la cămătarii de mîna a doua și nu îi mai dau înapoi, fără a putea fi forțați să o facă. Toată lumea interlopă împrumută cu bani pe oricine și apoi îi execută pe creditori, fără remușcare, dînd astfel un exemplu instituțiilor statului despre modul în care se respectă un contract.
De pe urma cămătarilor mănîncă și recuperatorii – băieții cu mușchi impresionanți, care au grijă ca împrumuturile să se returneze la timp. Intermediarii cîștigă și ei o pîine, făcînd legătura între cei care au nevoie de bani și cei care îi pot imprumuta. Ziarele sînt pline de anunțuri de tipul „împrumut bani pe termen scurt și lung cu garanții imobiliare”. În doar cîteva cuvinte regăsim mecanismele unei întregi industrii, care maschează povești tragice ale oamenilor ce sînt scoși în miez de noapte din case și care nu au unde să se plîngă, pentru că au semnat fără comentarii toate actele care le-au fost date de cămătari.
S-ar putea spune că în momentul de față rețelele sînt atît de bine organizate și structurate încît funcționează ca un stat în stat. Fiecare își știe locul, își cunoaște rolul și își știe stăpînul. Uneori, interesele clanurilor nu coincid cu cele ale oficialităților, iar conflictele izbucnesc exploziv și țin prima pagină a ziarelor zile în șir. Pentru că șefii clanurilor au ajuns atît de puternici încît nu se sfiesc să amenințe oficialii în mod aproape public atunci cînd constată că interesele lor economice sînt în contradicție cu interesele comunității. Alteori, reglările de conturi se desfășoară în tăcere, iar lumea află cu surprindere că vreun om de afaceri sau vreo persoană cunoscută a avut cine știe ce accident suspect sau s-a spînzurat prin cine știe ce hotel de prin capitală.
Nucleul este organizat în jurul unor nume și familii, majoritatea de țigani, extrem de controversate din lumea interlopă, care sub aparența unor afaceri onorabile, desfășurate la lumina zilei în special prin restaurante și baruri ale căror patroni sînt, învîrt afaceri de zeci de miliarde de lei, fac trafic de carne vie, de droguri sau de arme. Într-o lume în care tăcerea și eficiența sînt singurele legi care guvernează, și în care șeful de clan are drept de viață și de moarte asupra membrilor grupului, ce mai contează traficul de influență sau șantajul pe care îl practică atunci cînd este vorba ca grupul sau familia respectivă să obțină anumite avantaje în afaceri care îi interesează?
Procedura
Procedura folosită de cămătari este relativ simplă. Dau anunțuri la ziare în care trec numerele de telefon ale unor asociați. Cine are nevoie de bani ajunge, prin intermediul acestor colaboratori, la cămătar. Întotdeauna se solicită garantarea împrumutului cu o locuință. Cămătarul vine să vadă apartamentul sau casa, să vadă unde este amplasată și cum arată, pentru că aceste elemente îi sînt necesare în afacerea pe care vrea să o facă. Îl interesează doar casa sau apartamentul, pe care le va vinde apoi.
Există două forme de contracte care se pot fi încheiate. Un tip este contractul de vînzare-cumpărare, prin care împrumutul este mascat într-o tranzacție imobiliară. Pot face și un contract în care pun o clauză conform căreia, dacă creditorul nu poate achita suma la termenul prevăzut, se obligă să vîndă debitorului. Cele mai întîlnite sînt însă contractele de împrumut. Legea permite încheierea unor contracte de împrumut chiar și cu o dobîndă, dacă aceasta este cea legală. Există însă anumite contracte de împrumut mascate de contracte de vînzare-cumpărare. De fapt, contractele cu cămătarii sînt niște inginerii financiare prin care cei din urmă obțin locuința creditorului. Împreună cu cel care încasează împrumutul, se stabilesc termene de plată, dobînzi și valoarea penalizărilor în caz de neplată. În acest fel poți să rămîi fără casă. În angrenaj mai este însă nevoie și de sprijinul unor funcționari. În primul rînd cei de la Cartea Funciară (CF), cu ajutorul cărora cămătarul trece în CF „interdicție de înstrăinare și drept de ipotecă” în favoarea lui, pentru suma totală. Timpul trece și se apropie termenul scadenței. În momentul respectiv, cămătarul amînă cît mai mult plata. Motivul îl constituie interesul de a aplica dobînda penalizatoare. După două – trei luni, introduce o acțiune pentru „investire cu formulă executorie”. De aici urmează o serie de procese, prin care cămătarul ajunge în posesia apartamentului. Dacă instanțelor le scapă din vedere clauza privind dobînzile penalizatoare, și de obicei le scapă, se ajunge la o sentință irevocabilă prin care cămătarul primește dreptul de a-și recupera banii. După obținerea sentinței, se apelează la executorul judecătoresc cu care lucrează de regulă cămătarul. Cu sprijinul acestuia, se obține dreptul de scoatere a apartamentului la licitație pentru recuperarea „creditului”. Bineînțeles că licitația se desfășoară așa cum este stabilit dinainte. Apartamentul se vinde, de obicei, unei alte persoane în spatele careia se află cămatarul. Chiar în ziua în care s-a vîndut apartamentul, cu ajutorul „pilelor” de la Cartea Funciară, cămătarul obține un extras de CF în care este menționat noul proprietar. Imediat, apartamentul este revîndut, iar banii sînt încasați de cămătar. Fiecare „ajutor” al acestuia este „uns” cu cîte un comision rezonabil.
Cine se ascunde în spatele cămătarilor?
Aproape toți cei cu care am vorbit, de la oameni de afaceri la datornici, oameni din sistemul juridic sau chiar din sistemul de cămătărie ne-au declarat că fiecare șef de clan are legături sau rulează bani ai unor polițiști sau chiar ai unor magistrați aflați în funcții destul de înalte în sistemul juridic băcăuan. „Cred că jumătate din banii care se rulează pentru împrumuturi aparțin polițiștilor”, ne-a declarat un apropiat al cămătarilor. Nucleul de cămătari și-a construit în fiecare oraș propriul sistem relațional. În primul rînd, au notarii lor proprii unde se întocmesc actele cu aparență de legalitate în ochii celor care trebuie prostiți. „Fraierii” sînt în general proprietarii de apartamente care sînt convinși de cămătari să întocmească acte de vînzare-cumpărare a apartamentelor sau a altor bunuri de folosință îndelungată și cu valoare ridicată. O altă categorie de „fraieri” este cea a persoanelor care au nevoie urgentă de lichidități. În aceste cazuri, notarul și cămătarul îl conving pe cel care împrumută banii să treacă în acte suma pe care ar trebuie să o dea cu tot cu dobîndă. De exemplu, dacă cineva împrumută 1.000 de dolari pe trei luni, la o dobîndă de unu la sută pe zi, înseamnă că are de dat înapoi 1.900 de dolari. Datornicul este aproape obligat să treacă în contract suma pe care o are de achitat cu tot cu dobîndă, adică 1.900 de dolari, chiar dacă el nu împrumută faptic decît 1.000 de dolari. Pentru suma aceasta, el pune drept gaj apartamentul sau mașina, dacă are una mai scumpă. În afară de asta, mai sînt clauzele contractuale, extrem de înrobitoare, prin care cel care împrumută bani se obligă să plătească dobîndă la dobîndă în procente care merg pînă la 10 la sută pe zi”, ne-a declarat unul dntre cei mai cunoscuți oameni din sistemul juridic băcăuan. Așa se face că zilnic, pe holurile judecătoriei sau tribunalelor, sute de oameni ajung în pragul disperării pentru că își pierd avutul pentru care au muncit o viață întreagă și care trec, cu acte, în buzunarele cămătarilor pentru un împrumut inițial de cîteva zeci de milioane de lei. Dar care, neachitat la timp, se transformă într-o datorie de cîteva sute de milioane de lei. Asta în cazul unor sume relativ mici. În situația unor împrumuturi care se cifrează la zeci de mii de dolari sau chiar sute, și dacă banii nu pot fi returnați, asistăm uluiți la prăbușirea răsunătoare a unor societăți în aparență înfloritoare. Sau la accidente ciudate ale patronului sau familiei acestuia, sau la schimbarea peste noapte a proprietarului unei case de toată frumusețea. Așa ne dăm seama că au intrat în scenă recuperatorii. Cel de-al doilea segment fără de care nu pot funcționa rețelele de cămătari. Și care sînt cu atît mai temute, cu cît șeful clanului are interesul să se afle că dintre recuperatori fac parte și rakeți de origine moldovenească sau basarabeană.
Nici o condamnare pentru cămătărie
Infracțiunea de cămătărie este reglementată nu de Codul penal românesc, ci de Legea bancară, nr.58/15 martie 1998. Aceasta prevede, la articolul 4, că „se interzice oricărei persoane să desfășoare activități bancare fără autorizarea Băncii Naționale a României”. De asemenea, actul normativ nominalizează băncile ca fiind singurele persoane juridice care pot avea activitatea de atragere a depozitelor sau de acordare de credite în nume și în cont propriu. Specialiști bancari afirmă că, în mod normal, cămătăria, chiar dacă nu este nominalizată, este incriminată de Codul Penal. Poliția și Parchetul pot decide încadrarea ca infracțiune a activității de cămătărie, pe care o poate asimila „obținerii ilegale de venituri”. Cămătăria mai constituie și evaziune fiscală, doarece persoana care practică această activitate obține venituri pe care nu le declară și pentru care nu plătește impozit. Sigur, legislația permite împrumuturile între persoane, dar fără dobîndă. În cazul în care o persoană ajunge în fața judecătorului sub acuzația de cămătărie, este importantă biografia inculpatului. Ca urmare, judecătorul se poate interesa dacă împrumuturile sînt o practică de uz curent a acuzatului sau dacă este un eveniment izolat. De asemenea, referiri la activitatea de cămătărie se mai găsesc în Legea 12/1990 a activităților ilicite. Am încercat să aflăm cîți dintre cămătari, nume cunoscute pînă și de judecători, au fost condamnați pentru astfel de acte ilegale. Cu toată bunăvoința pe care ne-au arătat-o judecătorii în încercarea de a ne pune la dispoziție măcar un singur dosar în care cineva să fi fost condamnat pentru practicarea cămătăriei, nu au reușit. Pur și simplu pentru că în justiția băcăuană nu au fost puse pe rol astfel de cauze. Motivele pentru care dosarele de acuze de cămătărie nu ajung pe masa judecătorilor să fie oare acelea că jumătate din banii rulați pe piața cămătarilor sînt ale polițiștilor sau procurorilor? Care nu au nici un interes ca oamenii care la aduc bani grași în buzunare să fie stresați cu reclamațiile unor persoane care nu mai prezintă nici o importanță în angrenajul zecilor de miliarde de lei care se învîrt? Sau poate că exact cei care au fost distruși de sistemul la care au apelat nu îndrăznesc să facă asemenea reclamații de teamă să nu-și piardă și viața? Pe de altă parte, în momentul în care datornicilor li se dă de înțeles că în angrenajul cămătăriei sînt împlicați și polițiști și procurori, adică oameni cu poziții și funcții cheie în stoparea acestui fenomen, cine ar mai îndrăzni să se lupte cu morile de vînt.
Șeful Poliției băcăuane, comisarul șef Vasile Vrabie, spune că nu știe despre nici un caz de cămătărie în care să fie implicați polițiștii. Este și firesc, atîta timp cît asemenea reclamații ar putea mucegăi prin cine știe ce sertare ale unor polițiști cu interese personale în ascunderea acestora. „Pe acel polițist pe care l-aș desoperi că că săvîrșeșete o faptă care să se încadreze la cămătărie l-aș deferi în mod automat Consiliului de disciplină al Inspectoratului Județean Bacău, concomitent cu înaintarea cazului la Parchet spre competentă cercetare dacă fapta ar avea aspect penal. Cămătarii sînt cunoscuți și la instituția noastră și după nume și după afacerile pe care le învîrt. Numele lor nu pot fi făcute publice pentru că, pînă în prezent asupra lor planează doar bănuieli că ar face ceva ilegal. Ninic nu a putut fi dovedit cu probe. Activitatea lor este în atenta noastră cercetare și cînd se dovedește un aspect contravențional sau penal se iau măsurile care se impun”, ne-a declarat comisarul șef al Inspectoratului Județean de Poliție Bacău.
Și cămătarii mai sînt „țepuiți”
În afară de aceste cazuri, mai apar și cazurile tragi-comice ale indivizilor care se cred cămătari și devin păgubiți. Aceștia dau anunț la gazetă, asteaptă și, după regula „pe lume există milioane de fraieri, trebuie numai să-i găsești”, apare și un client. Acesta, om cu experiență, ia banii și se face nevăzut, lăsîndu-i pe cămătarii de ocazie cu ochii în soare.
Un asemenea caz i-a avut ca protagoniști pe Ecaterina și Marin Alexe. Cei doi nu aveau nici serviciu și nici altceva nu făceau, iar în momentul în care au aflat că niște vecini de-ai lor au bani – pe care vor să-i dea împrumut cu dobandă mare – au fost fericiți. În luna mai 1999, ei au încheiat un contract de imprumut cu garanție imobiliară. Soții Alexe au luat 8000 de dolari și au garantat cu o garsonieră. După o anumită perioadă, cei doi soți au vîndut locuința și i-au lăsat pe vecinii lor să se lupte cu justiția. Bineînțeles că în momentul cînd „cămătarii de ocazie” au dat banii, au întocmit unele documente, pe care însă instanța le-a contestat.
Nici numele de Carmen Liliana Ciucă, cunoscută în lumea interlopă drept „Madona”, nu le este străin cămătarilor băcăuani. De loc din Tîrgoviște, ea a ajuns la Bacău după ce a fost pusă în libertate acum doi ani, pe motiv medical, de la Penitenciarul Jilava, unde fusese închisă pentru înșelăciune. Pentru început a avut grijă să caute un apartament în centrul orașului, pe care l-a închiriat cu trei luni în avans de la o bătrînică, după care a început să caute parteneri de „afaceri”. Pacostea a căzut pe D. F., patronul unei case de schimb valutar de pe strada Mihai Viteazu și un cunoscut cămătar. După ce a luat legătura telefonică cu acesta, femeia l-a ținut în tensiune timp de aproape trei săptămîni, spunîndu-i că este „Georgeasca din București”, și că urmează să vină în Bacău pentru a împrumuta 19.000 de dolari. Pînă la urmă, cei doi s-au întîlnit în apartamentul închiriat, unde Madona, pentru a-i cîștiga încrederea patronului, a recomandat-o pe bătrîna gazdă ca fiind mama ei de la Bacău. Ca orice escroacă versată, Madona a luat geanta cu bani a cămătarului și a spus că intră într-o altă încăpere, ca să numere banii. Madona a ieșit însă pe ușă și a reușit să dispară. După ce a văzut că femeia nu mai vine, D.F. și-a dat seama că a fost înșelat, s-a urcat în mașină și a pornit val-vîrtej spre București, crezînd că o va întîlni pe drum spre escroacă. Cum era de așteptat, femeia avusese grijă să-și închirieze o altă locuință, tot în Bacău, unde nu a stat decît o noapte, după care a dispărut. Tupeul Madonei a fost cu atît mai mare, cu cît toată această înșelăciune a avut loc la doar cîțiva metri de toți valutiștii din oraș. Per total, prejudiciul cauzat se ridică la exact 395 de milioane de lei. Potrivit polițiștilor, Liliana Ciucă a mai dat un „tun” asemănător și la Suceava, unde a păcălit un alt cămătar cu 400 de milioane de lei.
În acest moment, pe urmele femeii nu aleragă numai polițiștii, ci și recuperatorii de profesie, care încearcă să pună mîna pe cele 20 de procente din banii ce-i vor găsi.
Sistemul bancar – un posibil vinovat pentru amploarea cămătăriei
Mulți dintre cei cu care am stat de vorbă acuză sistemul bancar de amploarea pe care a luat-o acest fenomen. Birocrația, tupeul funcționarilor, zecile de garanții și numărul mare de giranți care sînt ceruți pentru obținerea unui credit de la o bancă, dar mai ales timpul care trece pînă la obținerea lui, îi îndeamnă pe mulți concetățeni de-ai noștri aflați la anaghie să apeleze la cămătari.
Oricine ajunge, măcar o dată în viață, la o situație de cumpănă. Un eveniment nefericit în familie sau o restanță mare la întreținere sînt numai cîteva dintre circumstanțele în care cineva poate ajunge să apeleze la cămătari. Problema este că adevăratul scop al cămătarilor nu este realizarea unui profit din dobîndă. Prețul plătit este întotdeauna scoaterea „creditorului” din propria casă. Zeci de familii băcăuane au fost aruncate în stradă în urma unor astfel de scheme care nu pot fi puse în practică decît cu sprijinul unor notari, executori judecătorești și chiar judecători. Acordarea împrumuturilor se dovedește o afacere foarte profitabilă. O afacere care poate transforma 1.000 de dolari în 10.000, în numai cîteva luni. Bancherii români, parcă neștiutori ai acestui fenomen, nici nu fac prea multe eforturi ca să înlesnească accesul la credite a mulțimii de rînd. În același timp, asistăm uluiți la zeci de procese de fraudare sau chiar falimentare a unor bănci de căte un grup foarte restrîns de persoane sau de către o singură persoană uneori. Nu mai departe cazul Bivolaru, care pentru o fraudă de peste 70 de milioane de dolari de la Banca Română de Dezvoltare a primit din partea justiției române, aceeași care te condamnă la zece ani de închisoare pentru furtul unei găini, trei ani de pușcărie cu suspendare. Și atunci, cum să mai aibă omul de rînd încedere în sistemul bancar dacă acesta nu face nici un efort să vină spre el, cel cu venit mediu și greutăți din care se zbate să iasă cu ajutorul cămătarilor?
Cămătăria nu este un fenomen nou, fiind practicat din vechime. Chiar pe vremea lui Ceaușescu existau astfel de întreprinzători, care, desigur nu percepeau dobînzi înrobitoare și nici nu luau măsuri drastice cu datornicii. În fiecare întreprindere a existat întotdeauna un personaj cheie, la care se puteau adresa toți cei cărora le „ardea buza” după un împrumut. Parte dintre afaceriștii de atunci sînt patroni respectabili acum, dar nimeni nu-i mai întreabă de „primul milion”. Alții și-au continuat activitatea, dar nu foarte mult timp, pentru că peste ei au venit „lupii tineri” care i-au măturat din branșă.
La o primă vedere, s-ar putea spune că vinovat de amploarea pe care a luat-o cămătăria este și sistemul bancar. Unele dintre victimele împrumuturilor ilegale își motivează decizia de a ocoli sistemul bancar prin condițiile „prohibitive” care li s-ar impune. Un oficial bancar băcăuan recunoaște că este posibilă o vină a sistemului oficial de împrumuturi, dar nu foarte mare. „La cămătari, se cere un gaj pentru acordarea împrumutului, lucru care se întîmplă și la noi. Cămătarii par mai avantajoși pentru că ei lucrează rapid și acordă creditul în cel mai scurt timp, dar ați auzit la ce dobînzi și cu ce riscuri pentru client!”, spune specialistul. Pe de altă parte, precizează el, nu este mai puțin adevărat că, de regulă, la cămătari apelează persoane care au deja împrumuturi contractate la bănci, deci nu mai pot face altele. „Unii dintre ei au promisiunea unei afaceri grase, cu profit mare și rapid, de aceea se duc la cămătari. Am auzit că sistemul funcționează de multe ori, dar sînt multe cazuri cînd afacerea pică și omul nu mai are cum să returneze banii la timp. Urmează cedarea bunului gajat, și asta în cel mai bun caz, că repercusiunile din partea cămătarilor pot fi mai grave”, spune specialistul bancar.
Cazuri celebre de astfel de „pățiți” sînt cunoscute cam de toată lumea și au avut un final, în general, tragic. Cel mai mediatizat, în ordine cronologică, este cel al fostului patron de la televiziunea Symbol, Dan Reichbuch. El a fost împins spre cămătari, după ce împrumutase dolari dintr-o bancă, și nu puțini. Neșansa a fost că, la puțin timp, leul s-a devalorizat cu 100 la sută față de dolar, iar patronul băcăuan nu a mai putut să returneze ratele lunare. Ca să evite falimentul, Reichbuch a împrumutat de la „binevoitorii” cămătari, care l-au servit prompt, dar și la dobînzi înrobitoare, pe care nu le-a putut achita. Cu timpul, aplicînd sistemul „dobîndă la dobîndă”, patronul a clacat. A pierdut tot ce avea și, într-o bună zi, la sediul televiziunii s-au prezentat oamenii cămătarilor, care au pustiit prima televiziune băcăuană în eter. Dan Reichbuch a murit cîțiva ani mai tîrziu, într-un spital băcăuan, bolnav de ciroză, după ce ajunsese realmente un boschetar. La moartea lui Reichbuch, nici una dintre oficialitățile care se băteau înainte să se afișeze alături de el nu i-a trimis nici măcar o floare.
Cazuri de victime ale cămătăriei au mai fost, chiar dacă nu cu un atît de mult dramatism. De exemplu, un patron de restaurant din Bacău nu a mai putut să returneze un împrumut de cîteva miliarde de lei, care s-a umflat ca o gogoașă. În consecință, respectivul proprietar a trebuit să renunțe la restaurantul pe care îl deținea. Vînzarea nu s-a făcut după tipicul normal, ci sub stricta supraveghere a cămătarilor și „prietenilor” acestora. Cazuri sînt multe, știute, dar nimeni nu este dispus să vorbească despre acestea, decît după moartea victimelor. (Mirela ROMANEȚ, Florin CRĂCIUN. Florin POPESCU)
Lasă un răspuns