Adina Elena Olariu este una dintre cele mai bune produse ale școlii băcăuane de handbal din ultimii ani, ajunsă la acest nivel prin strădăniile profesorului Eugen Manoliu. Lideră, în sezonul abia încheiat, a echipei Știința, de care se ocupă tehnicianul Florin Aliman, ea a intrat în vizorul antrenorilor de la lotul național universitar, Gheorghe Tadici și Elena Drăgănescu. Selecționată alături de două dintre colegele sale, Mihaela Nedelcu și Ionela Cucu, Olariu a fost în cele din urmă singura care a reprezentat Bacăul la Campionatul Mondial Universitar de Handbal din Spania, de unde s-a întors încununată cu lauri. Echipa României a cîștigat toate cele șase meciuri.
Adina Olariu s-a născut pe 25 aprilie 1981 și a început handbalul la vîrsta de 10 ani, cu profesorul Eugen Manoliu. În palmaresul său figurează un titlul de vicecampioană națională de junioare (1998) și două de campioană națională universitară (2001 și 2002) ca și multe selecții la loturile naționale de cadete și junioare cu care a participat la turnee internaționale. Din cauza unei accidentări a ratat participarea la turneul final al Campionatului European de juniori din Iugoslavia (1998) și a pierdut doi ani de facultate. Acum este studentă în anul I la Facultatea de Educație Fizică și Sport Bacău.
– Cum a început aventura în Spania?
– Cu circa trei sau patru săptămîni înainte de turneul final a sosit pe adresa clubului un fax prin care eram înștiințată că sînt convocată la lotul național ce urma să facă deplasarea la „mondialele” universitare de la Valencia. Știrea mi-a fost dată de antrenorul Aliman. Peste vreo 10 zile am plecat în cantonamentul de la Baia Mare al lotului și de acolo în Spania. Călătoria, una destul de obositoare, dar frumoasă, a fost făcută cu avionul, nu direct ci cu escală în Milano.
– A fost un turneu greu sau erați cotate ca favorite?
– Nu pot să spun că a fost chiar greu ci că patru dintre formații erau de un nivel aproximativ cu al nostru iar celelalte două, Mexic și Moldova, foarte slabe. M-au impresionat, la echipele mai noi în handbalul feminin mondial, viteza deosebită în execuții și cea de pasare a japonezelor. Cred că au perspective reale să intre în lumea bună a acestui sport.
– Tu cîte meciuri ai jucat?
– Le-am jucat pe toate iar în primele două am fost titulară.
– Care a fost cel mai greu?
– Deși finala am jucat-o cu echipa gazdelor (n.r. 25-22, în seara zilei de 2 iulie 2002), cel mai greu meci a fost cu Cehia (scor 29-21) deși am cîștigat la diferență confortabilă.
– Mai ții minte cîte goluri ai dat?
– O, asta nu uit niciodată! 15 am dat.
– Pe ce posturi ai fost folosită?
– În special pe postul meu, de inter. Dar am jucat și centru și chiar extremă.
– Care au fost condițiile acolo?
– Dacă vă referiți la cazare și la ambient pot să spun că au fost excelente. Am locuit în apartamente private, lîngă plajă. Peisajul era extraordinar, ca în vis. N-am văzut niciodată la un loc atîta verdeață și atîtea flori, toate lîngă un golfuleț înțesat cu vaporașe. Cu masa am avut eu o problemă că nu prea mănînc pește. Preparatele culinare s-au bazat în marea lor majoritate pe fructe de mare și pește oceanic. La una dintre mese m-a cucerit însă o specialitate, din rechin mi se pare. Excepțională. Vă repet că eu nu sînt o adeptă a mîncărurilor din produse piscicole.
– Dar oamenii și orașul?
– Orașul este imens și foarte curat iar oamenii foarte politicoși. Au rămas însă foarte mirați cînd au văzut că ne înțelegem deși vorbeam limbi diferite. Le-am explicat celor nedumeriți că sîntem și noi, românii, neam de latini.
– Ce pasiuni ai? Care este de fapt cea mai mare?
– În pofida celor spuse mai înainte, legate de gusturile mele culinare, îmi place nemaipomenit de mult să pescuiesc, mai ales alături de prietena mea cea mai bună Alina Mondan (n.r., colegă de echipă la Știința) dar nu fără băieții cu care sîntem prieteni. Cel mai mult mă lipesc la beldiță, dar mai prind și roșioară sau caras. Mai am multe de învățat în domeniu și o s-o fac.
– Alte preocupări extrasportive?
– Lectura, în special cărțile de dragoste pentru că sînt o fire romantică. Ascult cu plăcere orice gen de muzică dar țin mult la Julio Iglesias și la Celine Dion.
– Care a fost cel mai fericit moment din viață și care a fost cel de care vrei cel mai mult să uiți?
– Am să încep cu al doilea. M-a marcat foarte mult accidentarea din ’98 dar mai ales repercursiunile acestuia. Am pierdut doi ani din viață. Depistată cu probleme la menisc am fost operată în toamna acelui an însă nu mi-am revenit. În martie 1999 am fost operată din nou de menisc dar mi s-a spus că am probleme și cu ligamentele. A mai venit o intervenție chirurgicală în 2000 și am scăpat și cu ligamentele. Țin să muțumesc foarte mult antrenorului Florin Aliman care a fost în acele momente alături de mine și sufletește și material. De asemenea, mulțumesc în egală măsură profesorului Eugen Manoliu.
– La cine ții cel mai mult?
– Mă bucur foarte mult că m-am întors acasă și am putut să-mi revăd părinții (Valerica și Vasile) și sora. Părinții mei sînt niște oameni extraordinari și pot spune, cu toată convingerea, că sînt unul dintre copiii favorizați de soartă. Mă înțeleg din toate punctele de vedere și sîntem în relații mai degrabă obișnuite la persoane de aceeași vîrstă. Sînt prietenii mei. (a consemnat Marius AMBROZIE)
Lasă un răspuns