De cele mai multe ori privim casa ca pe un obiect necesar confortului nostru de zi cu zi. Este un obiect neînsuflețit pe care niște meșteri, mai mult sau mai puțin pricepuți, îl ridică din pământ, piatră, apă, lemn, fier, plastic. Însă, mai apoi, casa împrumută identitatea celor care o populează. Ea poate fi țanțoșă, smerită, frumoasă, urâtă, cultă sau analfabetă. Vorbim de casă ca despre un refugiu din fața lumii ori ca despre un blazon al puterii și poziției sociale.
Într-un sfârșit, casa, ca și stăpânii săi, poate să moară, iar moartea ei poate avea mai multe chipuri. De exemplu, am văzut casa bunicilor mei murind de bătrânețe, după ce aceștia s-au mutat la Domnul. Se-ntâmplă, uneori, ca ea să moară înaintea proprietarilor. Copil fiind, mama mă trimitea uneori să cumpăr borș de la o bătrână ce locuia la câteva sute de metri de casa noastră. Cu sticla grea de lapte în sacoșă, o găseam în fața căsuței sale, zâmbitoare și binevoitoare. Într-o zi, când zgomotele buldozerelor și ale excavatoarelor au umplut strada mea, am mers cu prietenii să privim dinozaurii de oțel la lucru. Atunci am văzut moartea violentă a căsuței unde locuia borșăreasa. Am văzut-o și pe aceasta plângând în locul unde, mai înainte, fusese poarta, bocind ca după mort: „Căsuța mea! Căsuța mea!”. Căsuța ei a murit, lăsând locul unor blocuri cenușii născute din experiența nord-coreeană a unui dictator român, iar pe bătrânică n-am mai văzut-o, fiind ascunsă în vreo garsonieră unde, probabil, s-a stins anonimă, fără să mai facă borș. Am privit disparița multor case urmată de ridicarea de blocuri, cubiculumuri devoratoare de identități, generatoare de discordii și mirosuri.
Această frenezie constructivă a fost mult blamată imediat după 1989, fiind aruncată ca o acuzație în ochii foștilor lideri comuniști. Totuși, privesc mirat cum și în zilele noastre democratice mor case și în locul lor se ridică blocuri, semn că, în sufletele noastre, blocul s-a infiltrat ca un sentiment statornic. Această mentalitate, de genul „las’ că face altul în locul meu”, „gunoiul ăsta nu-i al meu, ci al vecinului”, ori „e proprietatea mea, dar să vină alții să mi-o renoveze”, este greu de scos din mințile multora dintre noi și vine la pachet cu viața trăită în „conserve” de beton. Așa că, din păcate, când moare o casă se naște un bloc… încă.
Iată, aşa cade în genunchi, sub nepăsarea noastră, casa lui Vasile Alecsandri! Aşa cum spuneţi, domnule Maftei, această casă nu e numai cărămidărie şi celelalte materiale din care e clădită, ci şi duh care îi insuflă identitate trasă din rădăcinile culturii noastre, şi ea fumegând, trosnind din încheieturi, ca şi casele vechi! Mai scrieţi şi despre această casă, căci scrieţi ales şi măcar scrisul să conducă pe drumul de moarte casa în care s-a născut poetul!
Pe I.L. Caragiale mai aproape de Autogara a murit o casa și s-a născut o benzinărie.
Frumos editorial. Se vede treaba ca Liviutu nostru scrie din suflet si pentru suflet. N-am citit nimic din ce-ai scris pana acum, dragul meu prieten, dar sincer, textul asta mi-a mers la suflet prin simplitate si mesaj.