Cartea de recitire: „Rănirea vederii”

Vasile PRUTEANU

Precum există dragoste la prima vedere, așișderea și un volum de poezie poate provoca, din start, bucuria de a te întâlni cu o creație atât de direct atingătoare a coardelor sensibile ale sufletuilui, încât parcă știai versurile de când lumea, că le-ai trăit cu bucurie sau suspin, cu sete de viață, în lumina crudă a verii sau în cea crepusculară a zilelor de toamnă, ori în gerul năpraznic al iernii din paopria viață. Poezia lui Victor Munteanu din volumul „Rănirea vederii” îți conferă astfel de trăiri, provocând impresia – poate iluzia – că poți pătrunde cu ușurință în universul poetic al autorului. Delectarea rapidă pe care parcurgerea acestor versuri o oferă poate înșela, prin aparență, adâncimea cugetării, grație cuvintelor ce parcă se rostesc de la sine, în cheia și partitura simplității absolute, a firescului, a spațiului unde se petrec adevărurile ultime. De aceea, cazi și te rogi „O, Doamne, dă-mi și mie o adeverință de pasăre/ doar pentru cât am fost singur și hăcuit de tăcere;/ clipa mi-e grabnică și fără durată/ dă-mi o chitanță să trec la vamă în tihnă/ căci lângă adevărul din mine/ nu e loc de odihnă”. E un procedeu predilect al poetului acela de a surprinde o clipă de înstrăinare, care premerge insistența obsedantă a gesturilor, a trăirilor, a stărilor. E un fel de „obstinato” modulat și variat al simțămintelor. Poezia lui Victor Munteanu nu este deloc dezintelectualizată, în sensul în care un poem pooate fi despicat în părți componente, grupate în jurul unui sentiment. Sunt invocate stări sufletești bine deslușite sau priveliști șocante: „un stol de cinteze despică cerul de-alungul/ iar liniștea izvorăște din tălăngi/ stau la masa tristeții în calitate de om foarte calm/ și nu mă interesează cine tot bate de-o oră la ușă.” Confesivă, neîndoielnic, poezia autorului are elocința întrebărilor mute. Este una a singuraticilor, citându-l simbolic pe Simion Stâlpnicul, care știe ce înseamnă izolarea și solitudinea, retragerea în sine, de unde se aude „țipătul ce asurzește memoria/ și se simte „lupta dintre duh și cele 5 simțuri/ din care biruitoare e bezna”, Creația lui Victor Munteanu, postmodernistă în totalitate, se impune prin claritate exemplară, interogațiile sale fiind subsumate locului ocupat de om în micro sau macrocosmosul existențial. Sunt ipostaze ale unui EU care se regăsește în impactul dintre ideal și real, dintre etern și temporar. În fapt, o meditație privind condiția existențială a omului contemporan. Cea a alienării, a visului de eliberare spirituală, ca și de sine însuși, specifică unei generații în bună parte sacrificată.