„Aici a trăit și a creat în rodnicii săi ani 1929-1960, pictorul Nicu Enea”- stă scris pe placa de marmoră, țintuită lîngă una din ferestrele închise ale casei situată pe str. Nicu Enea, la nr. 31. donată în 1968 de Elvira Enea, soția marelui pictor băcăuan Nicu Enea, către Muzeul de Artă. E greu să-ți imaginezi că, între hăul căscat în spate, la o distanță de nici măcar patru metri, și noile blocuri-turn dimprejur, mai rezistă, verticală, singura casă memorială a unui pictor din județul Bacău. Este un lucru minunat că, după un veac de existență, locuința celui care a fost premiat în 1935 la expoziția internațională de la Paris nu se prăbuștește. Probabil, cineva, acolo Sus, iubește adevărata cultură.
Cu toate că mulți adolescenți habar n-au de casa memorială „Nicu Enea”, cum n-au habar nici de casa memorială „G. Bacovia” (cinste educatorilor), în timpul anului școlar, unele instituții de învățămînt mai formează grupe de elevi și încearcă să culturalizeze tînăra generație și prin alte metode decît toceală și amenințări cu note mici. „Mai vin grupuri organizate, îndeosebi de la noua Școală Generală „Nicu Enea” din cartierul Șerbănești, dar și de la alte școli”, a menționat muzeografa aflată de servicu la casa memorială. De fapt, aici se ajunge ușor, indiferent de zona din care vii. E drept că „dacă înainte era cea mai strălucită clădire din zonă, acum este îngropată și sinistrată, volumetric și estetic, de betoanele dimprejur”, a spus Dorinel Ichim, directorul Muzeului de Artă și Etnografie din Bacău, care a adăugat că acest fapt îngreunează accesul spre ea. Ajuns în dreptul acestei case memoriale, ce ascunde între zidurile ei povestea unuia din cei mai mari pictori români contemporani, te cuprinde un puternic simțămînt de regret și milă. O vezi, pirpirie și smerită, cum încearcă să reziste vicisitudinilor vremilor și oamenilor. „Nu s-au efectuat niciodată reparații capitale la această casă”, a afirmat cu regret Dorinel Ichim. „Iar starea în care se află ar necesita o urgentare a acestora. Mai ales că imobilul ce l-a adăpostit cîndva pe pictorul Nicu Enea nu a avut probleme deosebite. Doar copii din zonă mai aruncau cu pietre și spărgeau cîte un geam, ori săreau gardul pentru a ajunge la pomii fructiferi din curte”, a declarat muzeograful Feodoria Rotaru.
Acum e greu și pentru năzdrăvanii dimprejur să mai atenteze la pomii interziși, întrucît riscă să-și creeze singuri dificultăți. O parte din corpul casei, cel anexat din partea dreaptă, s-a desprins de restul clădirii și stă într-o rînă, de parcă ar fi o copie în miniatură a turnului din Pisa. Iar la nici trei metri distanță, bustul pictorului se clatină și el, speriat probabil de groapa săpată în spate, plină de bălării și mizerie, ce tinde a înghiți casa cu totul. Dar cui îi mai pasă de legea patrimoniului, respectarea acesteia și protecția obiectivelor unice la nivel județean? „În urma discuțiilor purtate cu autoritățile locale, avem promisiuni de la Neculai Lupu, președintele Consiliului Județean, că anul viitor vor fi alocate fonduri și pentru casa „Nicu Enea”, a declarat Dorinel Ichim. Ar fi și timpul, zicem noi, mai ales că probleme vizibile sunt și cu acoperișul de țiglă. Frîntă, gata-gata să cadă, țigla decolorată de trecerea timpului crează o imagine de basm alături de vegetația ce a crescut nestingherită pe acoperișul venerabilului imobil. „Am cumpărat țiglă nouă, ne-a asigurat directorul Muzeului de Artă și Etnografie, și o avem depozitată, în așteptarea restaurării generale a casei. Am încercat să o montăm cu forțe proprii, însă nu am reușit. Cablurile electrice ce traversează fosta locuință a pictorului băcăuan fac imposibilă această lucrare de restaurare”, a mai precizat directorul muzeului.
O altă problemă delicată, asemănătoare celei existene la cealaltă casă „G. Bacovia”, este subsolul. „Sub casă este un beci zidit din cărămidă, păstrat foarte bine, ce datează din perioada în care s-a ridicat casa”, ne informează muzeografa Feodoria Rotaru, care pentru mai multe amănunte ne-a trimis la dramaturgul Viorel Savin, unul din scriitorii băcăuani care cunoaște bine această poveste a beciului.
„Am vrut să amenajăm ceva în genul unei cafenele a artiștilor, pentru că deseori ne întîlneam acolo cu mai mulți scriitori și oameni de cultură”, și-a amintit Viorel Savin, care a funcționat ca custode al casei memoriale „Nicu Enea” în anii ’80.” Dar ce mai contează ce-a fost, atîta timp cît acum lucrurile sînt cum sînt, adică cu un picior în groapă, la propriu și la figurat.
Cum fondurile vin de la județ, nouă, băcăuanilor de rînd, nu ne rămîne decît să așteptăm să vedem ce se va întîmpla la anul sau pînă atunci. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns