• De vorbă cu profesorul Constantin Bejenaru, un veteran al cărților
– Cînd am bătut la poartă, erați în grădină. Ne-a răspuns doar cîinele, paznicul ogrăzii. Ce mai puteți face la vîrsta dumneavoastră?
– Cum ce mai pot? Am săpat via, am strîns iarba în grămezi. Trebuie s-o car la o parte. Și, apoi, cum la vîrsta mea? Ce, trebuie să stau?
– Din punctul dumneavoastră de vedere se vede că nu. Totuși, pentru a satisface curiozitatea cititorilor, spuneți-ne cînd v-ați născut, domnule profesor.
– La 14 noiembrie 1910. Aici, în casa aceasta de pe Florilor 36, în odaia aceasta devenită, cu timpul, camera mea de studiu.
– Să facem un mic calcul. Anul acesta împliniți 93 de ani. Știți că sînteți printre cei mai longevivi locuitori ai Bacăului?
– N-aș putea spune cum am ajuns aici. Poate însușindu-mi unele maxime din filosofia clasică: „Festina lente” și „Mens sana in corpore sano”.
– Nici că ar fi putut da un altfel de răspuns profesorul de latină și greacă. Cel care ați fost și ați rămas. Credeți că mai sînt interesați tinerii de azi de aceste două „limbi moarte”?
– De ce „moarte”? Fondul principal de cuvinte al limbii române este cel latin. Gramatica e cea latină. Deci, limba latină trăiește, e vie. Să ne gîndim numai la vocabular. Acesta e alcătuit din fondul principal (limba de origine a unui popor) și restul cuvintelor intrate în limbaj datorită influențelor istorice, comerciale, literare, relațiilor politice etc. Chestia asta de acum cu avalanșa de „englezisme” nu trebuie să ne sperie. Românul e foarte intransigent în ceea ce privește influențele lingvistice. Să zicem că sînt mai receptivi la asemenea neologisme orășenii, dar populația sătească… Cît despre tineri? Da, sînt și tineri foarte studioși. Nu trebuie să ne facem griji.
– Observ că mutăm discuția într-o zonă didactică. Îmi dictați ca la școală. Nu-mi displace condiția de elev, dar să revenim la ceea ce m-a adus în casa dumneavoastră. Informația că dispuneți de o bibliotecă impresionantă. Pe care, sinceră să fiu, nu o văd.
– Biblioteca mea e una documentară cu cele mai multe exemplare în limbi străine: latină, greacă, franceză, germană. O parte din ea e la vedere. Iată „La grande encyclopedie” în 31 de volume, „Blokhaus” în 17 volume. Să vă mai arăt și altceva: Thucydidis – 12 volume bilingve (latină și greacă), Histoire de l’Espagne par les arabes de M. de Males, din 1853, „L’aiglon” de Edmond Rostand, drame în six actes, en vers, din 1911, apărută la Paris, „Die Weltratfel” (istoria lumii) de Ernst Haeckel, din 1909. Dar să venim acasă la noi – cărți vechi achiziționate încă din studenție: un dicționar rar francez-român de Săineanu, din 1939 (Săineanu era autorul nostru în liceu), „Mythologie” de dr. I.Kiriac, apărută în Editura „Cartea Românească”, ediție revăzută și adăugită, 1924 – 1926, „La Roumanite dans le Sud-Est de l’Europe” de H.Mihăescu, „Istoria universală a arhitecturii” de Gh.Curenschi Vorona…
– Vă rog, mi-ați umplut brațele de cărți. Recunosc, dispuneți de un adevărat tezaur.
– În viață, dacă ești un om cult poți deveni bibliofil. Da, bibliofil, bibliograf, bibliotecar…
– Știu, acum îmi veți explica fiecare noțiune în parte. Gata! Destule titluri.
– Nu, nu, nu! E nevoie de încă unul: „Deutsches Leserbuch”, din 1895, cartea după care a învățat mama mea, Elena Manoliu, în clasa a IV-a profesională.
– Știți să dați fiecărei informații o notă aparte, distinctă și emoționantă! Cum au ajuns aceste cărți, fie și numai cele notate de mine, în biblioteca dumneavoastră?
– Cercetînd anticariatele. La București, Cluj, Iași, Satu Mare. Acum, la Bacău, există o librărie foarte bună – „Glissando”, în clădirea Teatrului. N-am cumpărat cărți ca acel prim-secretar de regiune care a intrat în librărie și a spus: „Cărțile din raftul ăsta le împachetezi și le trimiți la mine acasă. Voi avea un oaspete străin și vreau să fac o impresie deosebită”.
– Văd că toate lucrările, oricît de vechi, sînt legate, poartă o haină elegantă și atrăgătoare.
– De cărți trebuie să ai grijă ca de un copil. Să-l iubești, să-l aperi, să-l ocrotești. La o carte bună, totdeauna revii. Trebuie să arate bine. Mai citesc și acum – filologie, istorie. Încă nu știu destul. Văd bine. Fără ochelari.
– Ați iubit în viață altceva în afară de cărți?
– Nu, categoric nu. Au fost dragostea mea supremă. Din cărți afli totul. Cunoști viața, oamenii așa cum sînt. Ajungi să te cunoști pe tine însuți. Cum afli din opera „De amiciția” a lui C.I.Cezar. Amore – more – ore – re probantum Amicitiae, care se dovedește prin dragoste de aproape, etică, exprimare frumoasă, fapte bune.
– Îmi imaginez că le serveați adesea elevilor asemenea „jocuri de cuvinte” cîștigîndu-le interesul pentru studiu. Vă simțiți bine în mijlocul tinerilor, le căutați tovărășia sau vin ei spre dumneavoastră?
– Din 1945 încoace nu e an cînd să nu fiu invitat la cîte o agapă organizată de vreo promoție a elevilor mei. Am trăit odată și o întîmplare nostimă. Să vă povestesc. Mă aflam la Slănic Moldova în holul hotelului. Și, numai ce aud: „Uite-l pe Noticică. Noticică! Am zîmbit. Era vorba de mine. Eu cînd puneam o notă mică îi spuneam elevului: „Ia să punem noi o noticică. Aceasta însemna nota trei. Școlarii de atunci n-au uitat. Și, la urma urmei, nici profesorul lor…
– Apropo de ce discutam la început de cele două limbi, greacă și latină. Citeați, ați citit toată viața, dar de conversat? Nu simțeați nevoia comunicării directe, în afara orelor de clasă?
– Cum să nu. Am avut un foarte bun prieten pe profesorul Gh.Alexandrescu. Latinist și el. A scris o carte cu maxime latine și grecești pe care vrea să o publice fiul său. Sporovăiam în latină, ore în șir, în chioșcul din grădină. Era poate mult mai pregătit decît mine. Într-un an, de ziua mea onomastică, mi-a trimis o felicitare pe o pagină întreagă. În latină, se-nțelege.
– Bun, citiți, vă ocupați de grădină, activați în corul veteranilor de război, mai ajutați cîte un elev dornic să știe latină mai multă decît se face în clasă și să ia o notă mai bună decît o noticică. Ce viitor întrezăriți pentru biblioteca dumneavoastră?
– Am un strănepot, elev de liceu, care văd că îmi calcă pe urme. Deocamdată, cărțile rămîn cu mine.
– Încă o clipă, domnule profesor. Îmi puteți da pentru ziar și o fotografie?
– Fotografie, nu. Dar vă pot oferi un trandafir din grădina mea.
– A, rosa! Familia rosaceae. O Rosa Super Star. Am zis bine, domnule profesor? (A consemnat Măndica MARDARE)
Lasă un răspuns