• Interlocutor: caricaturistul Constantin Ciosu
– În liniștea camerei și în fața rafturilor pline cu albume de caricaturi de la Saloanele Internaționale ale genului lucrați și azi. Ce pregătiți acum?
– Lucrări pentru Japonia și Coreea; o temă liberă și una impusă – sportul. De curînd am mai expediat în Turcia un desen.
– Cam cîte cataloage (albume) aveți?
– Trei sute. Cel din Canada are 1.000 de pagini.
– Reproduceri în cele mai bune condiții grafice și în care numele lui Constantin Ciosu se regăsește alături de alți mari artiști ai genului. Enumerați, vă rog, cîteva din participările la aceste manifestări devenite tradiționale.
– Istanbul, Ankara, Knokke – Heist (Belgia), Tokio, Seul, Legnica (Polonia), Teheran etc. Există o relație permanentă între aceste saloane internaționale. Își transmit unul altuia cataloagele, adresele expozanților. Eu primesc invitațiile acasă la căsuța poștală personală.
– Premiile cîștigate de dumneavoastră sînt de ordinul zecilor, presupun?
– Pînă acum, 63 din vreo două sute de participări. Cam trei patru premii internaționale pe an. În Belgia, am luat toate premiile posibile în vreo patru-cinci ani.
– Ați stat alături de mari desenatori. Cu cine vă confruntați cel mai adesea?
– Caricaturiști foarte buni sînt rușii, polonezii, românii. Noi ne situăm printre cei mai buni din Balcani. Nu există salon internațional la care românii să nu cîștige premii.
– Sînteți un adevărat recordman – ca să zic așa – al Filialei Bacău a Uniunii Artiștilor Plastici din România, în privința premiilor primite. În afară de saloanele cu tematică liberă, cam ce v-au propus organizatorii?
– Fără îndoială că o confruntare pe o temă dată e mai incitantă. Am primit ca tematică libertate, sănătate, cenzură, poluare, terorism etc.
– Ați observat că am folosit cuvîntul desen în loc de caricatură. Ce ați spune celor ce socotesc caricatura un gen facil?
– Caricatura nu-i ceva simplu, cum cred unii. Caricatura de presă, cea mai frecventă, e nevoie să fie făcută și ea cum trebuie. Unii au compromis-o din punct de vedere artistic.
– Aș asocia caricatura cu epigrama. S-au scris mii și mii de epigrame. Dintre acestea, foarte puține au ajuns…nemuritoare. Și, apropo, există un stil al fiecăruia?
– Într-un volum de epigrame sau schițe umoristice e normal să fie și o caricatură. Epigrama și caricatura se completează reciproc. Am ilustrat și eu, înainte de revoluție, cartea „O panoramă a epigramei românești contemporane”. Cît privește stilul, fiecare are un fel de a desena, de a face imaginea. Dar nu-i ceva căutat. E modul său de exprimare.
– Aveți și cărți de caricaturi…
– Cele apărute în 1974 – 1975: „101 fabule fără cuvinte” și „Negru pe alb”.
– Sînteți un cetățean cunoscut. Băcăuanii vă văd pe stradă, în magazine, la piață, foștii elevi vă știu din școală, dar foarte rar vă întîlnesc într-un grup de oameni, la un vernisaj, bunăoară, stînd la discuție cu cineva.
– Eu lucrez mult. Nu pierd timpul, nu mă angajez în discuții prelungi. Știu că dacă ai o pasiune, trebuie să renunți la anumite lucruri. Pictorii au ateliere. Eu lucrez acasă. Îmi sînt de ajuns condițiile acestea. Atelierul înseamnă anturaj, șuete. Timpul pentru mine e prețios. Și, chiar acum cînd am ieșit la pensie, parcă nu-mi ajunge. La expoziții mă duc după vernisaj, le văd în liniște.
– Îl înțeleg. Circa douăzeci de invitații pe an numai la expoziții internaționale. Timpul acordat acestui interviu a fost un privilegiu pentru mine. (A consemnat Măndica MARDARE)
Lasă un răspuns